Impact strategic nr.6-7 - Centrul de Studii Strategice de Apărare şi ...

SECURITATE ŞI STRATEGIE MILITARĂ
România şi imperativele
aderării la N.A.T.O. (2002-2004)
Prof. univ. colonel dr. Viorel BUŢA,
Decanul Facultăţii Interarme, AÎSM
Nominalizarea ţării noastre printre statele invitate să
adere la Alianţa Nord-Atlantică, la summit-ul de la Praga
din noiembrie 2002, a marcat sfârşitul perioadei în care
eforturile erau îndreptate în mare parte spre lobby-ul de
susţinere, dar şi începutul etapei în care abordările de
natură strategică, tehnică şi militară vor avea întâietate,
etapă care se va încheia cu “accession day”- ziua în care
România va deveni membru deplin în NATO.
Suntem în perioada în care se apreciază că a scăzut
semnificativ riscul unei agresiuni de amploare împotriva
NATO în general şi a fiecărei ţări membre în special. Sunt
însă unele evoluţii (terorismul internaţional, proliferarea
armelor de distrugere în masă, instabilitatea regională etc.)
care pot crea probleme grave Alianţei Nord-Atlantice.
Unele evoluţii negative solicită răspunsuri mult mai multe
decât cele militare şi, prin urmare, şi unele transformări ale
NATO pentru a face faţă acţiunilor viitoarelor ameninţări.
Această organizaţie, deşi va păstra unele elemente de
continuitate, îşi modifică aria, dar şi filosofia de acţiune,
NATO tinzând să devină o alianţă politico-militară faţă de
ceea ce a reprezentat până la momentul Praga şi anume o
alianţă militaro-politică.
Procesul de preaderare, urmat de aderare şi integrare,
pe care îl parcurge România, are o semnificaţie deosebită.
Credibilitatea ţării noastre a sporit în ultimul timp ca urmare
a creşterii economice înregistrate, scăderii inflaţiei,
garantării continuării reformei militare prin alocarea
pentru apărare a 2,38% din buget. De asemenea, România
a participat şi continuă să participe la misiuni de sprijin
al păcii sau la alte misiuni internaţionale, inclusiv în
campania antiteroristă cu forţe şi mijloace militare. Ţara
noastră a dovedit că este şi gata, dar şi pregătită să-şi
asume responsabilităţi ca oricare dintre membrii NATO.
Se apreciază, pe bună dreptate că, în ultimii ani, România
a acţionat în diverse situaţii ca un membru al Alianţei
Nord-Atlantice. Aşa cum a demonstrat până în prezent,
România trebuie să arate şi pe timpul procesului de ratificare
că respectă ferm principiile pe care le-a acceptat, iar
apoi că va respecta întocmai valorile stabilite de Tratatul
de la Washington.
NATO nu mai reprezintă un simbol al confruntării
şi, prin urmare, intrarea României în această alianţă nu
figurează ca o declaraţie de război pentru ţările rămase
încă în afara acestei organizaţii. Statutul viitor al României
de ţară membră NATO presupune o anumită angajare
pentru securitatea naţională, dar şi o participare la asigurarea
securităţii internaţionale. În prezent, sunt forme
diverse de război (cyberwar, netwar, softwar etc.) care
nu înseamnă sfârşitul războaielor tradiţionale şi se pare
că nici nu vor dispărea în viitorul imediat. România trebuie
să dovedească capabilităţi pe aceste planuri, dar şi la
nivelul altora. Capabilităţile militare pe care trebuie să le
dezvolte ţara noastră ne vor permite să intrăm în grupul
ţărilor active, în măsură să participe la decizii şi acţiuni
rapide pe fondul unor crize, precum şi la îndeplinirea unor
funcţii politice.
Desigur că, prin intrarea în NATO, României i se
oferă garanţii de securitate, dar i se stabilesc şi obligaţii.
Securitatea şi apărarea nu sunt menţinute cu uşurinţă, chiar
dacă Alianţa are un potenţial militar formidabil. Fiecare
membru al alianţei trebuie să beneficieze de securitate
şi apărare, dar să şi contribuie la acestea. Deci, şi în
această etapă, chiar dacă nu este realizată încă integrarea,
României i se atribuie un anumit rol. Ţara noastră îşi va
asuma unele riscuri, cu mult diferite ca natură şi mod de
manifestare, va avea noi responsabilităţi generate de statutul
de ţară invitată, dar determinate şi de alţi factori: poziţia
geostrategică, potenţialul militar, dispunerea sa pe culoarul
ce face legătura între tehnologia Vestului şi resursele naturale
ale Estului şi altele. De asemenea, concurenţa intereselor
europene şi americane cu cele ruseşti în acest spaţiu
îşi va pune amprenta asupra evoluţiilor imediate şi pe
termen lung. Este de aşteptat ca România să fie solicitată
să participe, la nivelul angajamentelor asumate, la misiuni
de înaltă intensitate şi departe de teritoriul naţional, atât
pentru apărare colectivă, cât şi la realizarea şi menţinerea
stabilităţii regionale şi globale. În acest sens, armata ţării
noastre trebuie să fie în măsură să coopereze cu armatele
ţărilor membre NATO, dar şi cu armatele celorlalte şase
state invitate în anul 2002. Pentru aceasta este evidenţiată
78 IMPACT STRATEGIC nr. 1-2/2003