Impact strategic nr.6-7 - Centrul de Studii Strategice de Apărare şi ...

SECURITATE ŞI STRATEGIE MILITARĂ
Liderii Alianţei au confirmat că, prin admiterea celor
şapte state Central şi Est-Europene, Bulgaria, Estonia,
Letonia, Lituania, România, Slovacia şi Slovenia, ca noi
membri, se va îmbunătăţi capacitatea NATO de a face faţă
provocărilor lumii de azi dar şi a celor pe care le rezervă
viitorul. Aceste ţări şi-au dovedit adeziunea la principiile
de bază şi valorile exprimate în Tratatul de la Washington,
capacitatea de a contribui la întreaga gamă de misiuni a
Alianţei, incluzând apărarea colectivă, precum şi hotărârea
fermă de a contribui la stabilitate şi securitate, în special
în regiunile în stare de criză şi conflict. Convorbirile
privitoare la primirea acestor state în NATO au început
imediat după summit-ul de la Praga, în vederea semnării
protocoalelor de accedere în Alianţă până la sfârşitul lunii
martie 2003. Procesul de ratificare va fi finalizat astfel
încât toate cele şapte state să poată intra oficial în NATO
la summit-ul următor ce va avea loc în luna mai 2004 3 .
Adaptarea NATO la noul mediu de securitate este de
stringentă actualitate, şi nu numai NATO ca organizaţie,
dar însăşi filosofia fiecăreia dintre statele membre referitoare
la tipurile de războaie în care ar putea fi angajate
trebuie adaptată la o situaţie complet diferită de cea care
a determinat crearea Alianţei în 1949. Dacă în timpul
Războiului Rece tipul de confruntare militară pentru care
se pregăteau ambele superputeri era un conflict simetric,
armată contra armată, condus după principii asemănătoare
şi angajând tehnologii asemănătoare, în prezent armatele
moderne trebuie să fie în măsură să se confrunte cu adversari
de tip semifeudal, semicolonial şi preindustrial, ce
utilizează în special războiul de guerilă.
Pe de o parte, armatele moderne de astăzi dispun de
resurse şi tehnologii superioare dar, pe de altă parte, adversarii
lor demonstrează o voinţă superioară şi hotărârea
de a accepta pierderi şi costuri practic nelimitate.
Evoluţia conflictelor ce au avut loc în lume după
războiul din Golf demonstrează că toate forţele ce se constituie
drept adversari sau competitori la adresa SUA, ori
în general a statelor aliate acestora, au învăţat bine lecţiile
trecutului şi nu încearcă să lupte după metode clasice cu
un adversar superior ca putere militară şi economică.
Conflictul asimetric este şi va fi norma acestei perioade
de tranziţie la o nouă ordine mondială.
În octombrie 2001 armata SUA a pus în aplicare o
strategie eficientă şi nemaiutilizată până atunci, împotriva
regimului taliban din Afghanistan şi a Organizaţiei Al Qaeda.
Combinând loviturile de precizie cu acţiunile forţelor
speciale, în acţiuni militare neconvenţionale, forţele SUA
din teatrul de operaţii au anihilat regimul taliban. În acest
conflict, atât SUA, cât şi Al Qaeda urmăresc îndeplinirea
unor interese vitale: SUA urmăresc eradicarea terorismului
internaţional, în timp ce Al Qaeda încearcă să elimine
prezenţa SUA din Orientul Mijlociu şi din Asia de Est 4 .
Cu tot succesul Operaţiei „Enduring Freedom”
desfăşurată în Afghanistan, specialiştii militari americani
apreciază că în prezent, pe teritoriul pakistanez s-au refugiat
circa zece mii de activişti talibani şi cinci mii de
luptători Al Qaeda, care beneficiază de sprijinul unei părţi
din populaţia locală (se apreciază ca aproximativ 15% din
populaţia Pakistanului are sentimente antiamericane, iar
1% sunt extremişti fundamentalişti islamici) 5 .
Atât războiul antiguerilă din Afghanistan, cât şi cel
împotriva Irakului care se pregăteşte în prezent, au
drept caracteristică principală îmbinarea mijloacelor şi
procedeelor militare cu cele nemilitare. Operaţiile psihologice,
delimitarea şi canalizarea simpatiei populaţiei, a
forţelor politice şi a liderilor locali, precizarea clară, ca
de exemplu în cazul Irakului, a obiectivelor acţiunilor
militare, care nu vor fi îndreptate împotriva populaţiei, ci
a regimului lui Saddam Hussein, au drept obiectiv crearea
condiţiilor pentru o tranziţie rapidă la starea post-conflict
şi la reconstrucţia instituţiilor de bază ale naţiunilor respective.
Chiar dacă puterea militară nu este principalul factor
în asigurarea securităţii internaţionale şi, după cum am
văzut, nici nu trebuie să fie, deţinerea unui instrument
militar credibil şi eficient al puterii naţionale oferă posibilitatea
modelării corespunzătoare, în concordanţă cu
interesele şi obiectivele naţionale strategice, ale mediului
internaţional. Pentru o alianţă militară, cum este, de
exemplu cazul NATO, intervine necesitatea armonizării
diverselor interese naţionale, care pot deveni divergente
sau chiar antagoniste la un moment dat, aşa cum a fost cazul
la jumătatea lunii februarie 2003 în dezbaterea asupra
oportunităţii acordării de ajutor militar Turciei în situaţia în
care ar fi atacată de Irak. Pentru prima dată de la înfiinţarea
Alianţei, două state - Franţa şi Germania, ulterior şi Belgia
- s-au opus opiniilor favorabile exprimate de toate celelalte.
Dezbaterea a fost extinsă în Consiliul de Securitate al
ONU, neputându-se ajunge la o rezoluţie care să prevadă
utilizarea forţei militare împotriva Irakului, care nu s-a
supus întrutotul hotărârilor anterioare ale Consiliului de
Securitate, ce vizau limitarea armamentului său ofensiv.
Neputinţa ajungerii la o soluţie adoptată prin consens în
cadrul Consiliului Nord Atlantic (NAC) şi „exportarea”
disensiunilor interne din cadrul NATO într-un alt for
mai larg, ONU, constituie un precedent periculos pentru
unitatea euroatlantică, principalul factor de stabilitate
regională în Europa după sfârşitul Războiului Rece.
68 IMPACT STRATEGIC nr. 1-2/2003