Impact strategic nr.6-7 - Centrul de Studii Strategice de Apărare şi ...

GEOPOLITICI ŞI GEOSTRATEGII PE TRAIECTORIA VIITORULUI
celelalte instituţii internaţionale de securitate, în special
în această zonă a prevenirii conflictelor, managementului
conflictelor şi reconstrucţiei post-conflict. 9
Un exemplu al implicării Alianţei în rezolvarea
situaţiilor de criză este conflictul din Kosovo. Istoricul
acestuia începe în anul 1998, când s-a declanşat un conflict
între forţele militare şi de poliţie sârbe şi UCK, ce
s-a soldat cu moartea a peste 1.500 de albanezi şi cu peste
400.000 de refugiaţi. Comunitatea internaţională şi-a
manifestat îngrijorarea faţă de consecinţele umanitare şi
riscul de extindere a conflictului, în timp ce separatiştii
albanezi înarmaţi şi poziţia inflexibilă a preşedintelui
Milosevici accentuau criza. La 28 mai 1998, Reuniunea
Miniştrilor de Externe ai ţărilor membre NATO a hotărât
contribuţia la soluţionarea paşnică a crizei şi menţinerea
stabilităţii şi securităţii în Albania şi Macedonia, iar
aproximativ o lună mai târziu (12 iunie 1998), Reuniunea
Miniştrilor Apărării din ţările NATO a evaluat opţiunile
militare posibile. La 13 octombrie 1998, Consiliul NATO
a autorizat loviturile aeriene care să determine retragerea
trupelor sârbe din Kosovo, reîntoarcerea refugiaţilor şi
o soluţie paşnică în zonă. Loviturile au fost suspendate
de generalul Naumann, preşedintele Comitetului Militar
al NATO, şi generalul Clark, Comandantul Suprem al
Forţelor Aliate pentru Europa, după ce Milosevici a acceptat
formal retragerea.
ONU s-a implicat şi ea în acest conflict, Rezoluţia 1199
a Consiliului de Securitate condamnând folosirea excesivă
a forţei de către Belgrad şi cerând încetarea focului de
către ambele părţi implicate. Ca urmare, a fost încheiat
un acord cu guvernul sârb prin care s-au stabilit limitele
referitoare la numărul de forţe sârbe din Kosovo şi scopul
operaţiunilor efectuate de către acestea. Mai mult, pe baza
Rezoluţiei 1203 a UNSC, OSCE a înfiinţat o Misiune de
Verificare în Kosovo (KVM), iar NATO o Misiune de
Verificare Aeriană, cu participarea ţărilor membre ale
Parteneriatului pentru Pace, şi o forţă militară terestră în
Macedonia care urma să evacueze de urgenţă membrii
KVM în cazul izbucnirii conflictului.
În ianuarie 1999, după numeroase provocări reciproce
mediate de KVM, Armata Sârbă şi Poliţia Secretă au
început ofensiva asupra albanezilor din Kosovo. Câteva
zile mai târziu, reprezentanţii celor şase naţiuni membre
ale Grupului de Contact s-au reunit, iar a doua zi, NATO a
lansat un avertisment ameninţând ambele părţi cu lovituri
aeriene. Între 6 şi 23 februarie 1999, la Rambouillet, apoi
între 15 şi 18 martie, la Paris, au avut loc runde de convorbiri,
acordul de pace propus fiind semnat de delegaţia
albaneză, dar nu şi de partea sârbă: Belgradul a început o
ofensivă sistematică în Kosovo. La 20 martie 1999, KVM
a fost retrasă din zonă, după ce fusese obstrucţionată de
forţele sârbe.
Din nou, la 23 martie 1999, s-a emis ordinul pentru
începerea loviturilor aeriene şi după 77 de zile forţele iugoslave
se retrag, iar Secretarul General al NATO, Javier
Solana, opreşte bombardamentele. Retragerea s-a făcut
conform Acordului Tehnico-Militar încheiat între NATO
şi Iugoslavia în seara de 9 iunie şi a urmat Acordului
Tripartit din 3 iunie între Belgrad, Uniunea Europeană şi
trimişii speciali ruşi. Între timp, la 6 mai, Grupul celor 7
ţări industrializate şi Federaţia Rusă au emis un Plan de
Pace, acceptat de Iugoslavia o lună mai târziu, ce prevedea
încheierea violenţelor, reforma forţelor armate, desfăşurarea
de forţe internaţionale ONU-NATO, revenirea
refugiaţilor, autoguvernarea reală şi demilitarizarea UCK.
Tot în data de 10 iunie 1999, Consiliul de Securitate al
ONU adoptă Rezoluţia 1244 care propunea desfăşurarea
de forţe internaţionale civile şi de securitate în Kosovo:
KFOR (Forţa de Stabilizare condusă de NATO, cuprinzând
50.000 de persoane din ţări membre ale Alianţei, din 12
ţări ne-membre şi din Federaţia Rusă) au intrat în Kosovo
la 12 iunie, odată cu retragerea forţelor sârbe, ce s-a încheiat
la 20 iunie.
În ceea ce priveşte obiectivele NATO în Kosovo, la 12
aprilie 1999, Reuniunea Extraordinară a Consiliului Atlanticului
de Nord a adoptat o Declaraţie ce prevede 10 :
- încetarea controlabilă a tuturor acţiunilor militare
şi încetarea imediată a violenţelor şi a actelor de represiune;
- retragerea din Kosovo a forţelor de poliţie, militare
şi paramilitare;
- staţionarea în Kosovo a unei prezenţe militare
internaţionale;
- repatrierea necondiţionată şi în siguranţă a tuturor
refugiaţilor şi a persoanelor deportate şi accesul nestingherit
al organizaţiilor de ajutor umanitar în scopul asistării
acestora;
- stabilirea unui angajament-cadru politic pentru
Kosovo, pe baza acordurilor de la Rambouillet, în conformitate
cu legile internaţionale şi Carta Naţiunilor Unite.
În Kosovo, relaţiile NATO cu alte organizaţii internaţionale
şi sprijinul acordat acestora au continuat să
evolueze. Datorită capacităţii militare de a desfăşura rapid
mari forţe, 50.000 de militari KFOR au fost obligaţi să
presteze în provincie o serie de servicii publice, până când
organizaţiile internaţionale civile le-au preluat. Alături de
responsabilitatea principală a militarilor de a menţine un
mediu stabil şi securizat, KFOR şi-a asumat şi responsabilitatea
unor acţiuni ce erau destinate autorităţilor civile:
poliţieneşti, de administrare a aeroporturilor, de control al
traficului aerian, de construcţie a taberelor pentru refugiaţi
etc. Din fericire, anterior începerii acestor acţiuni, NATO,
ONU, OSCE şi UE au desemnat responsabilităţile şi au
planificat contingentele.
La începutul anului 2001, ciocnirile violente de la
graniţa cu Kosovo, în care au fost implicate forţe ale fostei
64 IMPACT STRATEGIC nr. 1-2/2003