Impact strategic nr.6-7 - Centrul de Studii Strategice de Apărare şi ...

GEOPOLITICI ŞI GEOSTRATEGII PE TRAIECTORIA VIITORULUI
înţelese ca un modus operandi ce, pe de o parte, este guvernat
de principiile umanităţii, imparţialităţii şi neutralităţii,
iar, pe de altă parte, se desfăşoară independent de orice obiective
politice sau militare 6 . Acţiunile umanitare implică
activităţi al căror scop este protecţia şi asistenţa acordată
victimelor în situaţii de conflict armat sau violenţă internă,
în conformitate cu procedurile specifice. Nu se poate
vorbi aici despre un caracter coercitiv, asemenea acţiuni
neputând fi niciodată impuse prin forţă. Totuşi, acţiunile
umanitare conţin şi o dimensiune politică, iar aceasta a
determinat ca, în unele cazuri, organizaţiile umanitare să
devină involuntar mai mult sau mai puţin direct implicate
în criză. Un exemplu ar fi cazul Liberiei, unde, în 1996,
agenţiile umanitare şi-au dat seama că servesc obiectivele
conflictului în detrimentul intereselor victimelor,
ca urmare a competiţiei acerbe dintre ele. De asemenea,
acţiunile umanitare au şi o dimensiune economică, în
multe dintre cazuri, controlul resurselor fiind cauza crizei.
Organizaţiile umanitare aduc în teatru o serie de resurse
care pot afecta grav o balanţă economică deja slăbită şi pot
crea o economie artificială paralelă ce va colapsa atunci
când organizaţia se va retrage.
Aşadar, un management al crizei eficient şi comprehensiv
implică cooperarea şi dialogul dintre toţi actorii
implicaţi, în special recunoaşterea de către toţi a nevoii
de abordare strategică a situaţiei de criză.
Succint studiu de caz: NATO şi conflictul din
Kosovo
Managementul crizei, în timpul Războiului Rece, a
constituit o dimensiune a relaţiei dintre NATO, Pactul de
la Varşovia şi Uniunea Sovietică. Conceptul se referea la
măsurile ce trebuie luate pentru prevenirea oricărui conflict,
însă Alianţa mai avea în vedere atât dezvoltarea unor
instrumente politice în acest scop, cât şi planificarea unor
acţiuni militare care să stopeze criza înainte ca aceasta să
devină violentă. Într-o perioadă în care crizele implicau,
în principal, cele două blocuri de putere, NATO era văzut
drept deţinătorul monopolului în managementul crizelor
Războiului Rece, independent de potenţialele dialoguri bilaterale
dintre superputeri. Mai mult, tot în acea perioadă,
NATO a jucat un rol eficient de manager al crizei încercând
să reconcilieze divergenţele dintre statele membre (cazul
disputei din anii ’70 dintre Marea Britanie şi Islanda).
De la sfârşitul Războiului Rece şi până spre anii 1998-
1999, conceptul de managementul crizelor a fost folosit
vag în discuţiile din cadrul NATO, uneori pentru a semnala
intervenţia Alianţei în conflicte din afara teritoriului său şi,
alteori, într-un sens mult mai larg, pentru a se referi la orice
altă acţiune în afara rolului său tradiţional. În anul 1998,
Agenţia Militară pentru Standardizare NATO a adoptat
următoarea definiţie a managementului crizei: acţiunile
coordonate menite să prevină crizele, escaladarea lor în
conflict armat şi să stăpânească ostilităţile, dacă acestea
apar 7 . Această definiţie pare incompletă, întrucât nu face
nici o referire la managementul crizelor post-conflict de
care NATO deja se ocupa în Bosnia-Herţegovina. Totuşi,
definiţia are meritul de a lua în considerare “acţiunile
coordonate”, astfel, indicând faptul că, în practică, managementul
crizei este o combinaţie complexă de operaţiuni
politice, militare şi, uneori, economice, în care, spre deosebire
de cazul Războiului Rece, NATO nu va fi singurul
operator sau coordonator. Integrarea acestor dimensiuni
variate în răspunsul la o anumită criză reprezintă o
problemă semnificativă, managementul crizei devenind extrem
de complicat mai ales în situaţia în care organizaţiile
şi agenţiile implicate au culturi organizaţionale diferite.
Este posibil ca mixul de organizaţii implicate să varieze de
la criză la criză şi este posibil ca, deşi structura militară
a NATO are avantaje deosebite din punct de vedere al
eficienţei, flexibilităţii şi capacităţii de desfăşurare, unele
aspecte ale culturii sale militare să fie respinse de către
ceilalţi actori implicaţi în managementul crizei.
În anii următori, adoptarea Declaraţiei de la Washington
(aprilie 1999) reflectă importanţa pe care ţările
membre NATO o acordă problemelor legate de managementul
crizelor. Conceptul strategic, publicat în
Declaraţie, desemnează această problemă drept una
dintre misiunile fundamentale ale Alianţei, ale cărei noi
misiuni, la acea vreme, vor include prevenirea conflictelor
şi managementul crizelor (inclusiv operaţiuni de reacţie
la criză). În documentul menţionat se prevede ca NATO
să-şi reînnoiască oferta făcută la Bruxelles în 1994 de a
sprijini, de la caz la caz, în conformitate cu procedurile
sale proprii, menţinerea păcii şi alte operaţiuni sub autoritatea
Consiliului de Securitate al ONU sau sub responsabilitatea
OSCE, inclusiv prin punerea la dispoziţie
a resurselor şi expertizei Alianţei. NATO utilizează la
maximum parteneriatul, cooperarea şi dialogul, precum
şi legăturile sale cu alte organizaţii pentru a contribui la
prevenirea crizelor şi, în cazul în care acestea apar, la
dezamorsarea lor într-o fază incipientă. 8
La începutul secolului XXI, la Summit-ul de la
Praga (noiembrie 2002), NATO a întărit importanţa managementului
crizelor în contextul noului mediu de securitate.
Astfel, evenimentele de la 11 septembrie au subliniat
importanţa existenţei unei mai mari transparenţe şi a unei
mai profunde cooperări între organizaţiile de securitate cu
scopul realizării intereselor comune referitoare la securitate,
apărare şi managementul crizei, astfel încât răspunsul
militar la situaţiile de criză să fie cel mai potrivit şi să se
asigure managementul eficient. Cu scopul promovării
păcii şi stabilităţii în spaţiul euro-atlantic, NATO va
continua dezvoltarea unor relaţii strânse de cooperare cu
IMPACT STRATEGIC nr. 1-2/2003
63