Impact strategic nr.6-7 - Centrul de Studii Strategice de Apărare şi ...

GEOPOLITICI ŞI GEOSTRATEGII PE TRAIECTORIA VIITORULUI
intenţionează a fi desfăşurat în zonă) şi de măsurile care
pot fi luate de ţările nucleare din spaţiul asiatic;
u generate de acţiunile teroriste şi de posibilul acces
al teroriştilor la arme de distrugere în masă – ADM;
u generate de conflictualitatea militară a acestor spaţii,
îndeosebi în zona Kaşmirului, în Caucaz, poate şi în Asia
Mediană;
u generate de procesul transformării armatelor;
u generate de recrudescenţa acţiunilor împotriva
globalizării.
În acest moment, Afghanistanul, în calitatea lui de foaier
perturbator zonal şi, datorită reţelelor teroriste cu baza
aici, şi mondial, se află sub control. Intervenţia promptă
a Statelor Unite ale Americii şi a coaliţiei internaţionale
antiteroriste a rezolvat, pe plan strategic, cel puţin pe
termen scurt, această problemă şi astfel a contribuit la
reducerea conflictualităţii militare radiale, cu extensii pe
tot globul.
După atacurile din 11 septembrie 2001, politicile şi
strategiile privitoare la spaţiul asiatic au luat o turnură
neaşteptată. Rivalităţile dintre marii actori s-au diminuat,
cel puţin pe termen scurt, iar semnalele de colaborare în
vederea stabilizării zonelor tensionate şi obţinerii unui
avantaj (nu neapărat în detrimentul celuilalt, ci în limite
acceptabile) s-au amplificat. Este încă prea devreme să
se afirme că o astfel de soluţie va fi acceptată, pe termen
lung, de toată lumea, dar, pe moment, ea se dovedeşte
promiţătoare. Oricum, rolul marilor actori în spaţiul asiatic
s-a consolidat, iar mişcările destabilizatoare, identitare,
fundamentaliste, deşi n-au dispărut, au pierdut teren.
Anul 2002 a arătat că, în acest spaţiu, rolul cel mai
important l-au avut, mai ales, Rusia şi Statele Unite, dar
şi ceilalţi mari actori, dintre care se detaşează China.
China – actor major în Extremul Orient,
Asia Centrală şi de Sud-Est
Obiectivul strategic al Chinei este stabilitatea internă,
securitatea internă deplină, recuperarea spaţiilor care-i
aparţin şi, într-o primă etapă, realizarea unor parteneriate
bilaterale (îndeosebi cu Rusia) convenabile. În ultimul deceniu
al secolului trecut, mediul de securitate din spaţiul de
interes pentru China (Asia-Pacific, Asia Nord-Estică, Asia
Sud-Estică şi Asia Centrală) devenise lipsit de ameninţări
şi foarte sigur, prin dezmembrarea Uniunii Sovietice şi
îndepărtarea Statelor Unite (care aveau alte priorităţi).
O dată cu atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001 şi
schimbarea priorităţilor strategice ale Statelor Unite, lucrurile
au luat o întorsătură pe care unii analişti o apreciază
ca fiind defavorabilă Chinei. La formarea acestei impresii
au contribuit şi unele evenimente (bombardarea din eroare
a ambasadei Chinei din Belgrad în 1999, ciocnirea unui
avion de luptă chinez cu unul de cercetare american, la 1
aprilie 2001, relaţiile americane cu Taiwanul etc.).
Realitatea este mult mai nuanţată. Valerie Niquet,
directoarea Observatorului strategiilor chineze şi asiatice
(OSCA) din cadrul IRIS scrie că marea Chină „pare
incapabilă să ţină seama, chiar în sânul forumului său
anual de securitate (AEF – Asian Regional Forum), de
nenumăratele vulnerabilităţi economice şi strategice cu
care se confruntă regiunea”, de la piraterie la conflictele
frontaliere, trecându-se prin chestiunile fără soluţie ale
Mării Chinei de Sud, din Taiwan din cele două Corei,
chiar şi problema gravă a poluării transnaţionale, aparent
mai puţin sensibilă, dar a cărei rezolvare antrenează
acte de „ingerinţă” 5 . Cercetătoarea de la IRIS arată, la
începutul anului 2002, că China se sprijină pe doi piloni
remarcabili: ideologia naţionalistă, singura care susţine
regimul, şi creşterea economică remarcabilă. Am adăuga
şi capacitatea militară.
Până la momentul 11 septembrie, în Asia se realizase
un fel de bipolarism, desigur, fără instrumentele celui
mondial de dinainte de 1990: de o parte, China cu Pakistanul,
Coreea de Nord şi Birmania şi, de cealaltă parte,
restul Asiei. În aceste condiţii, Beijingul nu s-a mai simţit
ameninţat de nimeni, nu a avut nevoie să-şi mai facă un
nou zid şi s-a concentrat asupra dezvoltării economice, singura
în măsură să constituie o bază solidă care să asigure
rezolvarea tuturor problemelor cu care se confruntă. Atât
înainte, cât şi după 11 septembrie, obiectivele strategice
ale Chinei – mai mult sau mai puţin declarate, dar evidente
– au fost (şi sunt) două:
u reintegrarea teritoriului naţional;
u controlul spaţiului său maritim.
Dezvoltarea economică, perfecţionarea arsenalului
nuclear, politica internaţională activă se prezintă, în
această viziune, ca instrumente pentru realizarea acestor
obiective tradiţionale pentru China.
La un moment dat, în timpul mandatului preşedintelui
Clinton, Statele Unite ale Americii şi-au propus să realizeze
un parteneriat strategic cu China. Investiţiile
americane în China s-au situat, în 2001, la o cifră situată
în jurul a 30 miliarde dolari, cam aceeaşi valoare având
şi volumul schimburilor. Valoarea schimburilor cu Rusia,
considerată partenerul de bază al Chinei în zonă, au fost,
anul trecut, în jurul a 8 miliarde dolari, iar cele cu Japonia
de 83.1 miliarde dolari în 2001 şi în jurul a 100 miliarde
dolari în anul 2002. De aici, reies foarte clar orientările şi
priorităţile Chinei. Ele rămân cele economice.
După 11 septembrie 2001, China a resimţit efectul
tensiunilor din jurul ei (Coreea de Nord, Afghanistan,
republicile din Asia Centrală, pirateria, traficul de droguri,
acţiunile separatiste etc.), vulnerabilităţi mari pe care
această ţară a încercat, prin diplomaţie, să le atenueze.
Dar instrumentul fundamental al Chinei pentru a se proteja
IMPACT STRATEGIC nr. 1-2/2003
57