Impact strategic nr.6-7 - Centrul de Studii Strategice de Apărare şi ...

GEOPOLITICI ŞI GEOSTRATEGII PE TRAIECTORIA VIITORULUI
are drept consecinţă mărirea decalajului dintre capacităţile
militare proprii faţă de cele ale SUA şi amânarea îndeplinirii
obiectivului propus, pentru o perioadă de timp.
Dorinţa de independenţă a Europei, înfiripată încă de
pe vremea războaielor din fosta Iugoslavie şi accentuată
de campania NATO din Kosovo, a crescut în intensitate
în urma presiunilor uriaşe la care a fost supusă de SUA
atât în pregătirea acţiunii împotriva Irakului, dar chiar şi
în probleme care ţineau mai mult de politica sa internă.
În prezent, Uniunea Europeană este divizată în privinţa
sprijinului pentru SUA în problema irakiană. Revigorarea
alianţei dintre Franţa şi Germania şi poziţiile tot mai
vizibile ale acestora de respingere a deciziilor Washington-ului
au constituit un duş rece pentru Statele Unite,
obişnuite cu o Europă mult prea docilă şi dezbinată pentru
a putea reprezenta vreodată o forţă de luat în seamă. Surse
de îngrijorare pentru SUA pot veni şi din foarte bunele
relaţii avute de Germania şi Franţa cu Rusia, stat care, deşi
ajuns la un parteneriat strategic cu America, are nevoie
la fel de mare şi de Europa, împărtăşind opoziţia alianţei
franco-germane faţă de un război în Irak. Relaţiile transatlantice
au cunoscut o degradare continuă în ultimul an,
însă dosarul irakian a reuşit să constituie un motiv suficient
de puternic de separare între americani şi europeni care,
pe termen scurt, poate avea consecinţe considerabile.
Dacă relaţiile dintre SUA şi Uniunea Europeană sunt
previzibile, în ciuda unor divergenţe actuale, pe termen
lung, alianţa transatlantică care datează de peste două
secole şi se întemeiază pe solide valori comune va şti să
depăşească această criză. Glenn Frankel constata în Washington
Post, că, “în timp ce politica americană este ţinta
unor reproşuri crescânde în vestul Europei, comerţul şi
contactele umane dintre cele două ţărmuri ale Atlanticului
au atins un nivel fără precedent”, ceea ce demonstrează
esenţa acestor relaţii.
În ecuaţia noilor centrii de putere, în care rolurile
celorlalţi actori nu sunt încă pe deplin clarificate, relaţiile
Washington-ului cu partenerii non-tradiţionali, cum ar fi
Rusia şi China, sunt din ce în ce mai importante. Aceste
două puteri pe care Statele Unite ale Americii le-au capacitat
şi le-au determinat, îndeosebi după 11 septembrie
2001, să coopereze în plan militar şi politic, în numele
luptei împotriva terorismului, reprezintă elementele de
bază ale noii construcţii multipolare.
Se apreciază că, în timp ce legăturile între SUA, Europa
şi Japonia se vor întări, cele cu Rusia şi China vor căpăta
noi conotaţii, aceste două ţări vor deveni, pe termen lung,
mai reticente faţă de intenţiile americane. Fiind conştiente
de deficienţele lor militare reziduale, ambele ţări doresc
evitarea unui conflict, de teama de a nu-şi compromite
dezvoltarea economică. Drept urmare, China şi Rusia nu
se vor opune în mod direct Statelor Unite, ci mai degrabă
vor avea o politică prin care vor stimula o concurenţă
strategică de slabă intensitate cu SUA, cu scopul de a
contracara influenţa americană în regiunile pe care acestea
le consideră ca fiind propriile lor zone de influenţă. Cel
puţin pentru deceniul următor, nici China, nici Rusia nu
vor constitui un competitor de talie mondială pentru SUA.
Cu toate acestea, ambele ar putea deveni un partener egal
cu SUA (theater peer) şi ar putea pune probleme mult
mai mari decât orice putere regională, având în vedere că
acestea deţin rachete balistice intercontinentale, au acces
la imaginile prin satelit şi la comunicaţiile planetare, au
reprezentanţi importanţi în cadrul instituţiilor internaţionale
care ar putea bloca acţiunile iniţiate de SUA prin
intermediul ONU.
Federaţia Rusă încă nu a reuşit să pună capăt tendinţelor
regionale centrifuge şi este angajată într-un îndelungat şi
costisitor război intern în Cecenia. Pe plan extern, Rusia
se străduieşte să-şi recapete cât mai mult din influenţa şi
ponderea de altădată, dezvoltându-şi relaţiile cu Uniunea
Europeană spre care tinde, aliindu-se cu SUA în lupta
împotriva terorismului internaţional şi căutând mijloace
pentru a avea un cuvânt de spus în luarea deciziilor NATO,
în condiţiile în care Alianţa se extinde spre frontierele sale.
Nemulţumită să se vadă considerată o putere de rangul
doi, datorită economiei sale precare, Rusia a încercat să
pună în valoare cele două atuuri rămase: primul, forţa sa
armată şi complexul său militaro-industrial şi al doilea,
propriile resurse energetice, ca şi cele din apropierea sa,
din Caucaz şi Asia Centrală. Convergenţele dintre aceste
două elemente de putere au determinat principalele aspecte
ale politicii ruseşti din ultimii ani.
În Caucaz şi zona Mării Caspice, acţiunile Rusiei
sunt mult mai active şi consistente, având în vedere
importanţa resurselor acestei regiuni în construcţia noii
arhitecturi mondiale. Astfel, Moscova a recurs la toate
mijloacele politice şi economice pentru a restabili sau a
întări influenţa sa asupra republicilor ex-sovietice, inclusiv
asupra republicilor “autonome” din Caucaz şi Asia
Centrală. Motivaţia acestor acţiuni combină interesul
economico-strategic al controlului direct sau indirect al
resurselor de hidrocarburi din Marea Caspică, cu interesul
militaro-strategic al dominării teritoriilor din vecinătate,
de care depinde accesul Rusiei la zona din Orientul Mijlociu.
În acelaşi timp, zona Mării Caspice reprezintă o
mare miză şi pentru companiile multinaţionale, îndeosebi
cele americane, care încearcă să se implice cât mai mult
în republicile din regiune pentru facilitarea desprinderii
acestora de influenţa şi controlul rusesc.
Cu toată reţinerea în a nu scoate Rusia din jocul
petrolului caspian, se pare că, totuşi, aceasta pierde teren
în favoarea unor iniţiative regionale sprijinite de SUA.
Liderii Kazahstanului, Kirghistanului, Turkmenistanului,
Tadjikistanului şi Azerbaidjanului şi-au confirmat dorinţa
de dezvoltare a cooperării regionale şi de consolidare a
independenţei lor faţă de Moscova, propunând fondarea
unei Organizaţii de Securitate şi Cooperare a Caucazului.
52 IMPACT STRATEGIC nr. 1-2/2003