Impact strategic nr.6-7 - Centrul de Studii Strategice de Apărare şi ...

GEOPOLITICI ŞI GEOSTRATEGII PE TRAIECTORIA VIITORULUI
securitate.
O analiză aparte trebuie făcută asupra structurilor de
securitate din regiunile respective. Astfel pot fi evidenţiate
deosebiri semnificative în ceea ce priveşte existenţa
acestora. În timp ce Europa dispune de o structură proprie,
care se implică din ce în ce mai mult în soluţionarea
problemelor de securitate specifice, în Asia-Pacific nu
există o asemenea structură, ceea ce sporeşte riscurile
unor conflicte, mai ales că în zonă, pe lângă Japonia, se
afirmă cu rapiditate un alt mare actor în jocul puterii care
tinde la un rol pe măsură – China.
În materializarea scopurilor sale strategice, SUA se
pronunţă în continuare împotriva „regionalizării rigide” şi
a transformării regiunilor în „blocuri economico-politice
închise”. Washington-ul încurajează crearea unei „voci
europene” şi a unei „prezenţe politico-militare europene”
care să consolideze NATO şi să participe la gestionarea
securităţii pe vechiul continent şi în Mediterana. Europa
nu mai este considerată un „cap de pod” al SUA, ci un
partener respectabil. „Vocea europeană” în afacerile
internaţionale nu poate totuşi să aibă o intensitate mai
puternică decât contribuţia efectivă, politică, economică
şi militară a UE la securitatea NATO şi a spaţiilor adiacente.
Pe plan mai larg, din poziţia de lider al lumii democratice,
SUA vizează proiectarea în Eurasia a noii ordinii
internaţionale. Recenta extindere “robustă” a NATO, de la
Marea Baltică la Marea Neagră, precum şi eforturile care
se depun, de-o parte şi de alta, pentru includerea Georgiei
în NATO, demonstrează interesul pentru stabilitatea
regiunii de margine sau a “bordurii maritime” a Eurasiei,
care începe cu Finlanda şi ţările scandinave, continuă cu
Polonia, România, Turcia, şi Georgia, cuprinde zonele
Orientului Apropiat, Asiei Centrale şi India şi se încheie pe
teritoriul Mongoliei, Chinei şi Japoniei. Bordura maritimă
a Eurasiei, denumită de teoreticieni Rimland, reprezintă
la ora actuală esenţa puterii globale. Cel ce domină Rimland-ul
domină Eurasia, iar cel ce domină Eurasia ţine în
mâinile sale destinul lumii.
În studiul său O strategie pentru Eurasia, Brzezinski
consideră această regiune ca fiind axul geopolitic mondial,
iar cel ce va domina acest supercontinent va avea
influenţă decisivă asupra a două din cele mai bogate trei
regiuni mondiale. Brzezinski a apreciat că statutul SUA
de primă mare putere nu va fi contestat de nimeni pentru
încă o generaţie de acum încolo şi, ca atare, a propus unele
moduri de abordare a relaţiilor internaţionale de către
SUA, care să vizeze:
– implicarea, alături de Germania şi Franţa, pentru
extinderea UE şi NATO, aceasta servind intereselor
americane, atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung;
– atragerea Rusiei într-un cadru mai larg de cooperare
europeană, concomitent cu sprijinirea independenţei noilor
săi vecini;
– sprijinirea Chinei ca ancoră estică; se consideră
că această ţară reprezintă o mare putere regională, iar
aspiraţiile sale de superputere mondială sunt încă greu de
realizat;
– pe termen lung, stabilitatea Eurasiei va fi realizată
printr-un sistem de securitate trans-eurasiatic prin extinderea
NATO, alături de aranjamente de securitate colectivă
cu Rusia, China şi Japonia.
În ciuda acestor manifestări, SUA vor continua să-şi
asume marile decizii politice şi militare cu riscurile pe
care le presupune o economie puternică şi flexibilă, dar
dependentă de resursele inegal repartizate pe glob. În
prezent, scopul declarat al americanilor nu mai este de
a găsi putere pentru realizarea apărării ci de a găsi angajamente
pentru folosirea acestei puteri. SUA au devenit
o putere “soft”, care se ocupă de toată plaja nevoilor
actuale, de la exportul de tehnologie, hrană, idei, cultură
şi putere, până la importul de “inteligenţe”, capital şi
bunuri. Conştientizând că nici o ţară nu se poate apăra
singură, SUA, ca lider mondial, promovează o politică de
securitate internaţională în următoarele direcţii:
– susţinerea unei Europe democratice, paşnice şi
nedivizate;
– întărirea unei comunităţi puternice în Asia şi Pacific;
– clădirea unui nou sistem de comerţ liber;
– menţinerea Statelor Unite ca lider al politicii de
securitate internaţională;
– dezvoltarea cooperării în problema ameninţării
graniţelor naţionale;
– întărirea mijloacelor militare şi diplomatice cerute
de aceste provocări.
Pe acest fundal de afirmare a puterii SUA, în perioada
următorilor ani, va continua să se afirme din ce în ce mai
clar Uniunea Europeană ca forţă politică, economică,
culturală şi chiar militară, ca factor de stabilitate şi de progres
care să-şi poată promova propriile opţiuni şi interese.
Invitarea la aderarea în NATO a încă şapte state din Centrul
şi Sud-Estul Europei consolidează mediul strategic de securitate
oferind oportunităţi pentru creşterea capacităţilor
Alianţei Nord-Atlantice de a gestiona situaţiile de criză
din orice zonă a globului. Totodată, decizia privind extinderea
UE şi includerea în rândurile sale până în 2004 a
încă zece state la care se vor adăuga alte două (România
şi Bulgaria) până în 2007 reprezintă garanţii substanţiale
pentru materializarea noii arhitecturi de securitate europene.
Deschiderea UE spre Est, care are loc aproape în
paralel cu demersul similar al NATO, asigură pentru prima
dată în istorie cele mai favorabile condiţii pentru crearea
unei Europe unite.
Chiar dacă printre obiectivele iniţiale ale creării Uniunii
Europene figura şi cel al constituirii unei superputeri
care să discute de la egal la egal cu SUA, capabilă să-şi
gestioneze atât propriile crizele, precum şi pe cele din
vecinătate, să influenţeze politica mondială, nici una dintre
ţările membre nu a fost dispusă, cel puţin până acum, să
sporească sumele alocate bugetului militar. Acest lucru
IMPACT STRATEGIC nr. 1-2/2003
51