Impact strategic nr.6-7 - Centrul de Studii Strategice de Apărare şi ...

GEOPOLITICI ŞI GEOSTRATEGII PE TRAIECTORIA VIITORULUI
apariţia şi proliferarea unor ameninţări şi riscuri
asimetrice ale căror efecte negative sunt resimţite de
numeroase ţări. Dintre acestea cele mai reprezentative
sunt:
- proliferarea reţelelor teroriste şi mafiote, de trafic
de carne vie, droguri, armamente şi tehnologii militare şi
nucleare;
- acţiuni de penetrare a sistemelor informaţionale şi
bancare, de dezinformare şi manipulare a informaţiilor;
- diminuarea autorităţii statului şi favorizarea
creării unor structurii autonome de tip mafiot cu puternice
ramificaţii internaţionale, ceea ce va duce la globalizarea
crimei organizate;
- amplificarea decalajelor existente între nivelul de
dezvoltare al diferitelor ţări, restricţionarea accesului pe
„piaţa unică globală” şi accentuarea dependenţei financiar-economice
şi politice, pentru o lungă perioadă de timp,
a ţărilor în curs de dezvoltare faţă de cele dezvoltate;
- expansiunea imigraţiei clandestine şi, în situaţii
de criză, a exodului în masă, precum şi a problemelor
legate de mediul înconjurător, de calamităţile naturale sau
industriale, de epidemii, care pot cuprinde ample zone şi
regiuni.
3. Geografia centrilor de putere
Începutul mileniului al treilea este martorul unor
schimbări de proporţii în devenirea istorică a marilor puteri
ale lumii. Dintr-o ţară divizată, Germania s-a refăcut. Fostul
imperiu sovietic s-a destrămat, iar urmaşul său, Federaţia
Rusă, a fost „degradat” din rangul de superputere în cel
de mare putere. Dintr-un bastion al comunismului dur şi
pur, China a devenit o ţară comunisto-capitalistă; marile
puteri europene, ca Marea Britanie, Franţa şi Germania,
par să renunţe, de bună voie, la vechiul statut, în scopul
edificării unui fel de Statele Unite ale Europei etc.
Perioada “Războiului Rece” a fost caracterizată printrun
echilibru mondial rezultat din starea de confruntare
dintre cele două blocuri politice şi militare opuse. Esenţa
acestui echilibru îl reprezenta conceptul de Distrugere
mutual asigurată (MAD) care a oferit, timp de o jumătate
de secol, suportul fundamental al celor două sisteme de
securitate, materializat prin descurajarea reciprocă. Esenţa
strategiilor de securitate ale puterilor nucleare o constituia
asigurarea unei riposte credibile, prin dezvoltarea propriilor
capacităţi militare. De asemenea, existenţa celor două
blocuri politico-militare rivale a stabilit configuraţia sistemului
mondial după aceeaşi schemă dualistă, majoritatea
statelor aflându-se în situaţia de a „alege” pe unul dintre
cei doi actori politici majori în vederea stabilirii unor relaţii
privilegiate. În competiţia de menţinere a supremaţiei, sau
măcar a unui echilibru acceptabil, cele două blocuri au
antrenat, în scopuri exclusiv militare, surse şi resurse inimaginabile,
care puteau satisface în bună măsură cerinţele
sociale tot mai crescânde şi diversificate ale cetăţenilor,
în special ai celor din ţările Tratatului de la Varşovia, a
căror bunăstare se îndepărta tot mai mult de standardele
minime acceptabile.
Eşecul sistemului comunist, provocat în principal de
propriile limite şi vicii interne, a fost accelerat şi de punerea
în practică, de către SUA şi aliaţii lor occidentali,
a unui sistem complex şi puternic care a cuprins atât mijloace
şi tehnici militare cât mai ales nemilitare. Aşa cum
apreciază Alvin Toffler în Puterea în mişcare, prăbuşirea
comunismului a fost influenţată în mod deosebit şi de
factorul “K”, reprezentând noile cunoştinţe de care sunt
dependente, atât puterea militară, cât şi cea economică.
Datorită răspândirii tehnologiilor bazate pe cunoaştere
şi a liberei circulaţii a ideilor, SUA, Europa Occidentală
şi Japonia au reuşit să consacre superioritatea economiei
capitaliste faţă de cea socialistă. Aceleaşi tehnologii au
contribuit în mod evident şi la diferenţierea uriaşă a puterii
militare în perioada bipolarităţii. De fapt, acest lucru este
recunoscut de Mihail Gorbaciov, într-un discurs din 1989,
anul începerii declinului total al sistemului comunist: ”am
fost aproape printre ultimii care să ne dăm seama că în
epoca ştiinţei informaţiilor, cel mai costisitor patrimoniu
e cunoaşterea”.
Deschiderea, la începutul deceniului nouă, a sistemelor
politice democratice occidentale, spre ţările desprinse din
Blocul comunist, amplificarea dialogului şi cooperării cu
acestea au pus în dezbatere publică teorii potrivit cărora
perioada confruntărilor militare majore ar fi luat sfârşit
şi că lumea se îndreaptă de fapt către “sfârşitul istoriei”.
În aceste condiţii, lumea post-bipolară era considerată
astfel unipolară din punct de vedere ideologic. Câştigarea
iniţiativei în plan ideologic, prin urmărirea cu rigurozitate
a politicii tradiţionale a democraţiilor occidentale – promovarea
drepturilor omului şi a libertăţii persoanei - a
facilitat perceperea, mai întâi de către cercurile intelectuale
şi, treptat, şi de către marea masă a populaţiei din ţările
central şi est-europene a impasului fără ieşire în care se
găsea, de fapt, sistemul comunist, a eşecului fără dubii a
acestuia. Acest lucru a accelerat sfârşitul “experimentului
comunist” în Europa şi a adus lumii occidentale victoria
în “Războiul Rece”.
Prin prisma acestei abordări, etapa post-“Război Rece”
a constituit o provocare şi o oportunitate totodată pentru
SUA de a-şi demonstra capacitatea de unic lider mondial.
Astfel, acestea au fost nevoite să-şi angajeze puterea
militară, implicându-se în gestionarea multiplelor crize
apărute în această perioadă, în condiţiile în care ONU
– entitatea care îşi propune prin propriul statut să menţină
pacea lumii – nu a putut şi nici nu a avut cum să desfăşoare
acţiuni militare de anvergură.
Desfăşurarea evenimentelor de după anii ’90 a
evidenţiat că nici o altă putere din lume, fie ea şi nucleară,
IMPACT STRATEGIC nr. 1-2/2003
49