Impact strategic nr.6-7 - Centrul de Studii Strategice de Apărare şi ...

GEOPOLITICI ŞI GEOSTRATEGII PE TRAIECTORIA VIITORULUI
conturată de Boris Elţîn şi accelerată de Vladimir Putin.
Pentru contemporanii Războiului Rece şi pentru o bună
parte a celor care au rămas cu nostalgia acelor timpuri
sau care încă judecă raporturile Est-Vest în termeni ideologici,
apropierea Federaţiei Ruse de Occident poate să
însemne o incredibilă Alianţă. Surprinzător este faptul
că şi unul dintre cei mai cunoscuţi dizidenţi, filosoful şi
publicistul Alexandr Zinoviev, percepe comportamentul
Moscovei în relaţiile internaţionale în perioada post-
Război Rece falimentar. Într-un interviu acordat ziaristului
Viaceslav Samoşkin afirma: „…Între timp, şi Rusia
însăşi a început să se înghesuie în anticamerele NATO.
Forţele conducătoare ale Rusiei îşi dau seama că pot
păstra situaţia lor privilegiată în ţară nu numai datorită
sprijinului Occidentului. Şi ştiţi foarte bine că postulatul
principal al puterii lui Putin constă în integrarea cu
orice preţ în lumea occidentală, bizuindu-se pe ideea
că, dacă Rusia se va integra în lumea occidentală, ea nu
va fi atacată. Ceea ce însă este o iluzie deşartă. Rusia se
transformă într-o zonă supusă unei colonizări din partea
Occidentului”.
Ideea lui Zinoviev este prea simplistă, prea superficială,
nesusţinută de date şi fapte. În realitate, în mai 2002,
Occidentul a recunoscut oficial apartenenţa Federaţiei
Ruse la sistemul de valori moderne şi dreptul acesteia
de a participa la gestionarea problemelor vitale ale lumii
contemporane: combaterea terorismului internaţional,
a proliferării ANM şi a criminalităţii transfrontaliere;
semiizolarea de după 1990-1991 a luat sfârşit. Noul statut
internaţional i-a permis Federaţiei Ruse să „joace” mai
dezinvolt pe arena diplomatică: în 2001-2002, Moscova a
optat pentru susţinerea SUA în Afghanistan; în 2002-2003,
în schimb, a făcut front comun cu Franţa şi Germania în
problema Irakului. O tentaţie a Federaţiei Ruse pentru
adjudecarea poziţiei de „arbitru” în raporturile SUA-UE
nu poate fi desigur ignorată!
Altfel ar fi arătat însă raporturile dintre Federaţia Rusă
şi Occident dacă nostalgicii comunişti sau ultranaţionalişti
şi ideile promovate de ei ar fi câştigat electoratul şi s-ar
fi impus în politica externă dusă de Moscova. Liderii de
la Kremlin – Boris Elţîn şi Vladimir Putin – nu s-au lăsat
amăgiţi de „demonii trecutului” şi nici de himerele unui
nou panslavism şi au apreciat că în noul context geopolitic
„securitatea ţării cere o reevaluare totală a alianţelor”.
În acest proces, cel mai greu a fost să se depăşească anumite
psihofixaţii şi prejudecăţi în interiorul Rusiei şi să
se corecteze percepţiile „străinătăţii apropiate” sau mai
depărtate despre intenţiile ei în relaţiile internaţionale.
Concludente în acest sens sunt înseşi afirmaţiile fostului
preşedinte Boris Elţîn care aprecia că „ţara suferea de un
sindrom imperial invers – care o împiedica să vorbească
despre propriile interese, chiar şi atunci când acestea
erau clar bazate pentru a nu fi acuzate de tendinţe hegemonice”.
Pe de altă parte, Pierre Lorrain atrage atenţia că este
timpul să renunţăm, în analize, evaluări şi prognoze, la
fetişizarea determinismului geografic, promovat în mai
toate şcolile de analiză geostrategică de la Fr. Ratzel,
Markinder, Spykman şi chiar Z. Brzezinski. În cazul
comportamentului F. Ruse, este interesant că diplomaţia
rusă de la Moscova n-a reacţionat în perioada post-
Război Rece în funcţie de tezele geopolitice promovate
de geopoliticienii ruşi la modă, cum ar fi de exemplu Al.
Dughin, ci în funcţie de interesele pe care Federaţia Rusă
le are pe termen scurt sau mediu. Astfel, în cursul Crizei
din Kosovo, din 1999-2000, în spatele retoricii prosârbe
şi a grijii de a nu brusca mentalul societăţii ruse, Boris
Elţîn n-a pregetat să-l înlăture pe Evgheni Primakov din
fruntea guvernului (mai 1999) şi să se plaseze încă o dată
de partea Occidentului, în pofida adepţilor neopanslavismului.
În nici un moment, Moscova nu a îngrădit cu
adevărat politica Alianţei în regiune. Acest fapt ar trebui
să-i facă mai circumspecţi pe unii analişti care deja văd
o ruptură decisivă între Washington şi Moscova datorită
poziţiei radical diferite a celor două diplomaţii privind
rezolvarea crizei irakiene.
Concomitent, în contextul „competiţiei oleoductelor”
din Asia Centrală, Vladimir Putin a făcut o mişcare
„pragmatică”, deşi mulţi din adversari l-au acuzat de „uciderea
intereselor naţionale”. În loc să situeze Federaţia
Rusă în opoziţie faţă de SUA, în privinţa exploatării
bogăţiilor petroliere din Asia Centrală, el a netezit drumul
colaborării cu folos pentru ambele state. Aşa a fost posibilă
apariţia unei comisii bilaterale pentru energie, coprezidată
de vicepreşedintele Dick Cheney şi de premierul rus Mihail
Kassianov, dar, mai ales, a fost posibil ca americanii să
obţină acordul Moscovei de a staţiona în fostele republici
sovietice din Asia Centrală pentru a opera contra regimului
taliban din Afghanistan.
Deţinătoare a unui arsenal militar redutabil, Moscova
– care controlează cele mai importante resurse energetice
ale lumii – se află angajată astăzi în plin proces de redefinire
a opţiunilor de dezvoltare, în principal, de creştere
economică internă, dar şi de repoziţionare pe scena internaţională.
Atât timp cât va fi corect argumentat şi promovat,
aportul său nu va putea fi ignorat în nici o arhitectură
globală bazată pe pace, democraţie şi prosperitate.
46 IMPACT STRATEGIC nr. 1-2/2003