Impact strategic nr.6-7 - Centrul de Studii Strategice de Apărare şi ...

ACTUALITATEA POLITICO-MILITARĂ
este un produs al variaţiei intempestive a unor condiţii
iniţiale greu de identificat şi de decelat prin mijloace
analitice obişnuite. Anormalităţile nu pot fi înţelese prin
mijloace obişnuite, lineare, clasice.
În această filozofie complexă a fenomenului terorismului
politic internaţional, condiţiile iniţiale ar putea fi
identificate în sfera teoriilor marxiste duse la extrem, a
altor forme de utopii politice şi sociale, în cea a extremismului
religios (care, în această fază, devine acţiune cu
conotaţii politice), precum şi în alte teorii, doctrine şi
dogme – inclusiv de sorginte democratică – exacerbate
sau viciate.
O concluzie care s-ar desprinde de aici ar fi aceea că
terorismul politic nu este un produs al politicii în general,
ci al patologiei politice. El este răul din politică, negativul,
abominabilul, monstrul politic. Nu alter ego-ul politicii
naşte acţiunea sau reacţia politică de tip terorist, ci boala
politicii, schizofrenia politicii, ieşirea ei din normalitatea
politică.
Terorismul politic internaţional generează din ce în
ce mai mult un război în reţea, dus prin toate mijloacele
posibile, de la violenţa din sistemele de comunicaţii, la atacurile
sinucigaşe asupra unor instituţii sau asupra străzii,
împotriva ordinii normale a lumii. Reţelele teroriste sunt
un produs al terorismului politic internaţional. Lor li se
asociază şi alte reţele – cum sunt cele ale ciberterorismului,
crimei organizate, traficului de droguri şi de persoane,
corupţia, traficul de influenţă etc. -, astfel încât, pe zi ce
trece, sporesc vulnerabilităţile şi se creează adevărate
găuri negre în sistemele de securitate politică, economică,
socială, culturală şi militară ale lumii.
Terorismul în reţea (îndeosebi cel politic, dar şi cel
economic, cibernetic, informaţional, cultural, NBC,
fundamentalist religios şi chiar genetic) tinde să ducă
la multiplicarea tensiunilor şi focarelor de criminalitate
şi corupţie, astfel încât, la un moment dat, s-ar putea
ajunge la un prag critic dincolo de care să nu mai poată fi
sub nici o formă controlat. Acesta pare să fie, la început
de secol, inamicul numărul unu al normalităţii, al lumii
democratice, un inamic care acţionează în reţea.
Terorismul intrastatal nu este nici el mai prejos. Exemplele
în care dictatori şi conduceri politice extremiste,
aberante şi intolerante îşi chinuiesc, îşi terorizează propriii
cetăţeni sunt numeroase. Dar acest tip de terorism
se cumulează cu cel politic internaţional exercitat de
grupări aparţinând unor astfel de reţele, care se află însă pe
teritoriul statului respectiv. Oricum, peste reţeaua statelor
naţionale se suprapun fel de fel de reţele ale organizaţiilor
teroriste internaţionale, ale traficanţilor şi crimei organizate
etc. Funcţionarea lor este facilitată de globalizarea
informaţiei şi economiei, de apariţia Internetului, telefoniei
mobile şi sistemelor automatizate de transmitere
a datelor, de dezvoltarea fără precedent a reţelelor de
transporturi şi comunicaţii.
Tipologia tradiţională a violenţei politice se sprijină
pe criteriul ilegitimităţii absolute pentru a distinge terorismul
de războiul de guerilă – se prevede într-un studiu
enciclopedic. Sunt, în general, considerate ca totalmente
ilegitime şi, deci, teroriste, mişcările fără bază de masă,
cum sunt, spre exemplu, Fracţiunea Armata Roşie (RAF)
în Germania, Armata roşie japoneză sau Acţiunea Directă
în Franţa; totuşi, se consideră ca fiind teroriste şi unele
mişcări care au o bază socială, cum este Organizaţia pentru
Eliberarea Palestinei. Această tipologie care consideră
că, spre exemplu, guerila este o mişcare legitimă, nu ţine
seama de terorismul de stat considerat deopotrivă legal
şi nelegitim, nici de evoluţia istorică. Spre exemplu, în
regimul de apartheid, Congresul Naţional African al lui
Nelson Mandela era considerat ca organizaţie teroristă;
dar, după cum se ştie, în 1994, Nelson Mandela a devenit
preşedinte al Africii de Sud, iar organizaţia Congresul
Naţional African a obţinut 62% din voturi, ceea ce a consacrat
legitimitatea sa istorică.
Cu toată această relativitate – care nu lipseşte din
paginile istoriei -, terorismul, chiar şi cel politic, sub toate
formele lui de manifestare, se distinge clar de alte acţiuni
mai mult sau mai puţin violente şi, într-un fel sau altul,
este condamnat de omenire.
Considerăm că, probabil, terorismul politic exercitat de
dictaturi sau de state cu conduceri politice iresponsabile
se va diminua în următoarele decenii. În schimb, după
toate probabilităţile, cel exercitat în reţea de organizaţii
şi structuri teroriste, ale crimei organizate şi altor grupări
de interese din sfera comportamentul politic pervers, va
creşte.
Strategii şi tactici ale terorismului politic
Nu există o politică teroristă de sinteză. Nici o politică
teroristă generală. Dar politici teroriste există. Şi nu de ieri,
de azi, ci de foarte multă vreme. Ele constau în conectarea
şi concentrarea unor interese în scopuri şi obiective considerate
importante, chiar vitale, dar care, de regulă, nu
au nici relevanţă politică, socială, economică sau militară,
nici susţinere publică. Politicile teroriste îşi au originea
în anormalităţi, în interese sectare, contrare legilor şi
obiceiurilor. Sunt politici contestatare, fixiste, care nu se
bazează pe demonstraţii, pe relaţii logice, ci pe dogme,
pe judecăţi apriorice apodictice.
Aceste politici aberante generează totuşi strategii coerente
de punere a lor în aplicare. Politicile pot fi hidoase,
extremiste, dogmatice, strategiile nu. Aceste strategii
vizează realizarea structurilor de acţiune sau de reacţie
corespunzătoare şi pregătirea corespunzătoare a forţelor
şi mijloacelor, distribuirea lor în spaţiile de interes, identificarea,
procurarea şi repartizarea resurselor, conceperea
şi planificarea acţiunilor. Considerăm că terorismul politic
40 IMPACT STRATEGIC nr. 1-2/2003