Impact strategic nr.6-7 - Centrul de Studii Strategice de Apărare şi ...

ACTUALITATEA POLITICO-MILITARĂ
altă putere, cea legală.
Desigur, terorismul, îndeosebi cel politic, mizează pe
latura spectaculară, vrea să atragă atenţia, să constrângă,
să impună. Adesea, el se prezintă ca fiind o rezultantă,
o reacţie, adică ultima soluţie, ultima ratio mundi şi, de
aceea, vina şi responsabilitatea aparţin altora, nu celor
care săvârşesc actele respective. Acestora le aparţine doar
puterea şi capacitatea de a distruge, de a înfricoşa, de a
înspăimânta. Atacurile de la 11 septembrie 2001 au vrut să
demonstreze că, în faţa terorismului politic, nu există state
sau locuri invulnerabile. Teroriştii au dorit să se afle, să se
ştie că, înapoia acestor acţiuni, se află nişte politici, nişte
inteligenţe care le-au conceput şi au elaborat şi strategiile
de punere a lor în aplicare.
Desigur, de când este lumea, politicile se confruntă.
Formele prin care se exprimă şi se materializează aceste
politici şi aceste confruntări sunt numeroase. Unele se
concretizează în doctrine şi programe politice, în manifestări
politice, în alte acţiuni concrete care ţin de confruntarea
politică şi chiar de lupta politică desfăşurată
prin mijloace politice (mijlocul cel mai important fiind
dialogul politic). Acţiunea politică nu se limitează însă
la atât. Dintotdeauna, politica a întrebuinţat, pentru a-
şi realiza scopurile şi obiectivele, şi mijloace violente,
respectiv războiul. Clausewitz spunea că războiul este o
continuare a politicii cu mijloace violente, iar acest lucru
nu s-a schimbat. E drept, azi, unii susţin că războiul este,
de fapt, sfârşitul politicii, în sensul că întrebuinţarea forţei
poate să însemne sfârşitul dialogului sau moartea dialogului.
Ca orice propoziţie afirmativă care se doreşte a fi cu
orice preţ categorică, şi această aserţiune este îndoielnică.
Războiul, ca fenomen politic şi social complex, are cauze
multiple şi, datorită impactului său deosebit, a suferit,
de-a lungul timpurilor, pentru a fi acceptat şi controlat,
numeroase reglementări. Cum bine se ştie, există un drept
al păcii şi al războiului.
Terorismul este un război neacceptat de omenire,
este un război în afara legilor juridice ale războiului, în
afara filosofiei războiului, este forma perversă, criminală
a războiului. Pentru că exprimă criminalitatea politică,
pentru că este crimă politică sau politică criminală.
Terorismul politic, ca război politic ilegal şi subversiv,
este, într-adevăr, sfârşitul politicii, pentru că teroarea nu
este şi nu poate fi expresia unei politici normale, coerente,
funcţionale, ci „zona roşie“ a politicii, adică criza ei,
disfuncţionalitatea ei, trecerea ei la limita imposibilităţii,
deci neputinţa ei. Aşadar, terorismul politic nu este şi nu
poate fi expresia normală a politicii, pentru că politica
– în calitatea ei de πολιτεια (politeia), de produs al cetăţii
– se află în slujba vieţii oamenilor, a comunităţii, a cetăţii,
întru mai binele oamenilor, şi nu în serviciul distrugerii
vieţii, al crimei.
„Teroriştii sunt organizaţi pentru a penetra societăţile
deschise şi pentru a întoarce puterea tehnologiilor moderne
împotriva noastră“ 2 prevede noua strategie de securitate a
Statelor Unite ale Americii.
„Mişcările anarhiste europene ale începutului de secol
au reprezentat primele exemple de terorism politic – se
specifică într-un un raport al Institutului de Înalte Studii
de Apărare Naţională din Franţa. Reconstrucţia Europei
democratice pe model liberal, după război, a suscitat noi
violenţe teroriste împotriva sistemului socio-economic
instaurat. Acestea sunt exprimate sub diferite forme.
Mişcările de extremă stângă europeană din anii ‘70 – ‘80
- în Germania (Baader Meinhof), în Italia (Brigăzile
Roşii), în Franţa (Acţiunea Directă) -, care aveau ca
obiectiv să doboare capitalismul, sunt urmate de un terorism
de extremă dreaptă legat de efectele conjugate ale
«noii sărăcii» şi de «frica» faţă de fluxurile migratoare
slab controlate într-o Europă în plină transformare. Skinheads,
mişcările neo-naziste active în Germania de est,
ultranaţionaliştii flamanzi apropiaţi de Vlaamsblok, chiar
extrema dreaptă franceză, după prăbuşirea speranţelor sale
electorale, ar putea să aleagă, în anumite condiţii, expresia
cea mai violentă.“ 3
Aceasta nu înseamnă însă neapărat terorism. Actul
terorist distruge, înspăimântă, creează situaţii-limită,
apelează la faptul împlinit, seamănă adică teroare, iar din
teroare face un spectacol. Iar teroarea politică are foarte
multe faţete. Majoritatea organizaţiilor teroriste din lume,
inclusiv fundamentalismul islamic, practică, de fapt, un
terorism politic. Însă nu numai aceste organizaţii sunt
vinovate de virulenţa terorismului politic. Vinovat este
şi terorismul de stat care practică disimularea, presiunea,
cenzurarea, interdicţia, supravegherea şi chiar crima.
Terorismul politic este unul omniprezent, omnipotent, cu
impact grav şi consecinţe complexe asupra societăţilor,
statelor şi oamenilor. Terorismul de stat este, în toată
dimensiunea lui, un terorism politic. 4 Nu există însă pur
şi simplu terorism de stat, ci terorism exercitat de conducerile
dictatoriale sau discreţionare din unele state.
Deci nu statele sunt vinovate de terorism, ci conducerile
lor. Această precizare este necesară.
Forme ale terorismului politic
Formele în care se manifestă terorismul politic sunt
numeroase. Ele se încadrează totuşi în câteva categorii:
Terorismul explicit sau implicit pus în aplicare de
majoritatea statelor cu regimuri totalitare;
Terorismul exercitat de organizaţiile politice extremiste
(majoritatea organizaţiilor teroriste din Europa
şi din America Latină, spre exemplu, au la bază ideologii
politice de natură comunistă, unele neo-nazistă sau din
sfera a ceea ce am putea numi exclusivismul sau funda-
IMPACT STRATEGIC nr. 1-2/2003
37