Impact strategic nr.6-7 - Centrul de Studii Strategice de Apărare şi ...

ACTUALITATEA POLITICO-MILITARĂ
Instabilitatea etnică şi terorismul
Cristian JURA,
Preşedintele Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării
Prăbuşirea sistemului comunist şi sfârşitul Războiului
Rece au fost evenimente generatoare de speranţe şi entuziasm
în întreaga lume. Preşedintele american George W.
Bush vorbea despre începutul unei „noi ordini mondiale”,
perioadă ce se spera a fi stabilă şi caracterizată de pace. Nu
puţine însă au fost vocile care avertizau asupra pericolelor
pe care această nouă ordine le prezenta. Între aceştia,
Samuel Huntington a formulat, poate, cea mai pesimistă,
şi, în mod sigur, cea mai controversată teză. În viziunea sa,
principala ameninţare la adresa comunităţii internaţionale,
după destrămarea sistemului bipolar, avea să reiasă din
ciocnirea civilizaţiilor. Alţi autori, precum Kenneth Waltz,
preziceau că disputa între state se va desfăşura în continuare
pe tărâmul competiţiei pentru bunăstare şi securitate.
Consilierul pe probleme de securitate al preşedintelui
american Bill Clinton, Anthony Lake, considera că viitoarea
linie de demarcaţie va fi trasată între statele democratice,
având o economie de piaţă funcţională, şi statele
ce sfidează comunitatea internaţională, pe care le numea
rogue states, denumind prin această sintagmă statele care
sprijină terorismul şi caută să producă arme de distrugere
în masă (Cuba, Coreea de Nord, Iran, Irak şi Libia).
Am putea spune astăzi care din aceste ipoteze a fost cea
corectă? O privire superficială, mai ales după catastrofa de
la 11 septembrie 2001 şi evenimentele imediat următoare
acestei date (declanşarea războiului împotriva Afghanistanului)
ne-ar putea face să îi dăm dreptate lui Huntington,
şi nu puţini au fost cei care au făcut acest lucru. Pe de
altă parte, evoluţiile ulterioare lui 11 septembrie – coalizarea
statelor democratice în cadrul „coaliţiei de voinţă”
(coalition of willing), împotriva statelor care sprijină sau
sponsorizează terorismul, precum şi definirea de către
Administraţia americană a „axei răului” – sunt argumente
în favoarea tezelor formulate de Waltz şi Lake.
Cert este că după sfârşitul Războiului Rece, destrămarea
Uniunii Sovietice a generat o serie de evoluţii, care
au dus la apariţia unor noi provocări la adresa comunităţii
internaţionale. Principala schimbare petrecută la nivel
internaţional a fost prăbuşirea blocului comunist, apărând
astfel, după 50 de ani de diviziune ideologică, oportunitatea
creării unei Europe unite şi democratice. Din
această perspectivă, după încheierea Războiului Rece,
asistăm la o accelerare şi o extindere a procesului de
integrare europeană, proces dublat la scară mondială de
fenomenul mondializării care a dus la sporirea interdependenţei
actorilor sistemului internaţional.
O a doua schimbare sesizabilă este, în mod paradoxal,
o revitalizare a etnicităţii având consecinţe directe asupra
securităţii internaţionale prin creşterea numărului de conflicte
interetnice. Această revitalizare a identităţii etnice
este demonstrată de creşterea impresionantă a numărului
de state membre ale Naţiunilor Unite (ONU numără astăzi
191 de membri) şi poate fi explicată de asemenea prin
destrămarea sistemului bipolar. Colapsul Uniunii Sovietice
a avut ca rezultat apariţia unui vacuum de putere ce a
permis loialităţilor bazate pe identificare etnică ori valori
religioase, anterioare celor bazate pe controlul direct
al Moscovei, să se manifeste. În locul fostului imperiu
sovietic au apărut o serie de state mai mici sau mai mari,
cu interese diferite care aveau însă de suferit de pe urma
trasării arbitrare a frontierelor de către secretarii de partid
de la Moscova. Au fost create astfel noi focare de conflict,
majoritatea având un substrat etnic şi religios (de exemplu,
conflictele dintre Armenia şi Azerbaidjan, Georgia
şi Federaţia Rusă sau dintre ceceni şi ruşi), în care Rusia
a fost implicată, direct sau indirect, dată fiind ambiţia
sa de a rămâne în continuare hegemon în această zonă.
Diferenţele enorme dintre capabilităţile combatanţilor (ale
Rusiei, pe de o parte şi ale celorlalte state desprinse din
Uniunea Sovietică, pe de altă parte) au dus la adoptarea
de către acestea din urmă a unor metode şi tactici teroriste
pentru atingerea intereselor lor.
Revitalizarea etnicităţii sau chiar a naţionalismului s-a
afirmat însă şi în afara spaţiului fostei Uniuni Sovietice.
În Europa Centrală şi de Est, cazul fostei Iugoslavii este
exemplul clar de escaladare a violenţei determinate de
disensiuni etnice, iar cel al fostei Republici Cehoslovace
poate constitui un model de rezolvare pe cale paşnică a
unor probleme de natură etnică.
Nici continentul african nu a fost lipsit de confruntări
etnice, exemplele Somaliei şi Ruandei fiind reprezentative
şi prin faptul că au scos în evidenţă limitele politice şi
instituţionale ale comunităţii internaţionale în soluţionarea
unor astfel de probleme.
34 IMPACT STRATEGIC nr. 1-2/2003