Impact strategic nr.6-7 - Centrul de Studii Strategice de Apărare şi ...

NOTE DE LECTURĂ
mult mai importante decât beneficiile ce decurg. Naţiunea
ocupată poate riposta prin războiul de gherilă, terorism,
crimă şi mişcări de rezistenţă. Unul dintre cazurile recente
este cel al Etiopiei şi Eritreii, în care există şi acum discuţii
asupra identităţii invadatorului.
N. Berry remarcă faptul că războaiele de sfârşit de
secol XX şi început de secol XXI sunt interne (Timorul de
Est, Sierra Leone, Kosovo, Bosnia), iar dacă ameninţarea
escaladează, intervenţia internaţională este justificată.
Noul rol pe care analistul îl prevedea după anul 2000
pentru forţele armate moderne include operaţiuni militare
multilaterale ce au atât funcţii combative, cât şi poliţieneşti.
Protecţia suveranităţii este un alt rol emergent identificat
de Thomas-Durell Young. Jurisdicţia tuturor guvernelor
asupra populaţiei şi teritoriului condus este ameninţată de
crima internaţională, terorism, piraterie, trafic de droguri
etc. Lupta împotriva acestor ameninţări este o funcţie
militară în coordonare cu autorităţile civile, rolurile combative
şi cele poliţieneşti fiind din nou simultane.
În studiul The Revolution in Military Affairs and Coalition
Operations: Potential Problem Areas and Solutions 7 ,
T.D. Young analizează ramificaţiile politice în operaţiunile
de coaliţie ale creşterii vitezei operaţionale, ca rezultat al
inovaţiilor tehnologice din cadrul RMA:
1. O viteză operaţională mai mare va avea un efect la
fel de puternic asupra războiului de coaliţie convenţional,
precum şi în operaţiunile de sprijin al păcii. În războiul
convenţional, controlul politic asupra operaţiunilor şi
asigurarea desfăşurării normale a relaţiilor dintre civili
şi militari sunt de la sine înţelese. În cazul operaţiunilor
de sprijin al păcii, istoria recentă a NATO a demonstrat
că implicarea politică a guvernelor naţionale depăşeşte
proporţiile misiunii. Ce rezultat, ministerele au insistat să
fie consultate în fiecare etapă a operaţiunii, rezervându-şi
şi dreptul de veto în acest sens.
2. “Comanda” în cadrul coaliţiilor ar putea constitui
un impediment în calea folosirii maxime a potenţialului
de viteză operaţională creat de revoluţia în domeniul
militar. Cel puţin în cadrul NATO, miniştrii se află în
faza în care contează pe consultări pentru fiecare etapă
a operaţiunii de sprijin al păcii, astfel deţinând controlul
asupra acesteia.
3. Problemele prognozate de recentele operaţiuni
NATO de sprijin al păcii încă nu au fost pe deplin
soluţionate de Alianţă. Ţările membre NATO trebuie
să continue reformele necesare doctrinei operaţionale,
astfel încât să reducă breşa dintre controlul politic asupra
operaţiunilor şi nevoia comandanţilor de a deţine putere
de decizie clară în cadrul misiunii.
4. Procedurile care guvernează comanda operaţiunilor
aliate, “autorităţile de comandă”, au fost stabilite la apogeul
Războiului Rece şi au câteva limite importante: sunt
ambigue şi pot da naştere la diverse interpretări, iar delegarea
autorităţii la comandanţi subordonaţi poate ocupa
mult timp în detrimentul desfăşurării operaţiunii.
În ceea ce priveşte NATO, sfârşitul Războiului Rece, ce
a adus transformarea majoră a balanţei globale a puterii, a
plasat Alianţa într-o situaţie în care era necesară redefinirea
scopului său principal. După cum afirmă David W. Read 8 ,
în timpul Războiului Rece, scopul NATO era clar: Alianţa
era un parteneriat politico-militar transatlantic sub conducerea
SUA, direcţionat spre descurajarea şi, în caz de
nevoie, spre apărarea împotriva agresiunii sovietice. După
colapsul Uniunii Sovietice, membrii Alianţei au recunoscut
nevoia de redefinire a scopului existenţei NATO, astfel
încât acesta să fie în continuare relevant pentru securitatea
şi stabilitatea Europei. În ciuda acceptării noilor roluri
şi sarcini, majoritatea membrilor şi-a exercitat drepturile
naţionale, a făcut reduceri semnificative în bugetul
apărării, a micşorat şi a restructurat forţele armate. Spre
deosebire de partenerii europeni, armata SUA a optat
pentru crearea unor forţe bazate mai mult pe capabilităţi
şi abile în proiecţia puterii strategice. Succesul obţinut în
Războiul din Golf a demonstrat că deciziile americane au
fost corecte, iar SUA au mers chiar mai departe angajându-se
în examinarea teoretică intensă şi experimentarea
conceptelor războiului viitorului. Aceste eforturi au dat
naştere la o nouă viziune de război americană, o viziune
bazată mai puţin pe volum şi putere de foc şi mai mult
pe informaţie, precizie şi agilitate. Odată cu Războiul din
Golf, forţele americane au continuat să-şi îmbunătăţească
capabilităţile în multe domenii, inclusiv armamentul de
precizie, comanda şi controlul, comunicaţiile, computerele,
sistemele de supraveghere şi recunoaştere. Este evident
că Războiul din Golf şi perioada imediat următoare
au oferit o mostră din actuala RMA.
Dacă SUA ar fi privit revoluţia în domeniul militar
ca un mijloc de promovare a intereselor de securitate
naţională prin creşterea letalităţii, îmbunătăţirea mobilităţii
şi reducerea vulnerabilităţii forţelor angajate în operaţiuni,
membrii europeni ai NATO nu ar fi început procesul de
schimbare. David Read consideră că statele europene
sunt captive ale paradigmei securităţii naţionale bazată
pe apărare teritorială şi abia acum par a fi receptive la
ideea proiecţiei forţei. Totuşi, chiar şi printr-un masiv
efort colectiv, forţele europene de azi ar fi incapabile să
ducă la bun sfârşit operaţiuni de tipul celor conduse de
americani în Golful Persic, în 1991. Sintetizând abordările
teoretice de până atunci, Lothar Ibrügger, Raportorul General
al Comitetului pentru Ştiinţă şi Tehnologie al NATO,
realiza în 1998 un studiu de caz referitor la influenţa
revoluţiei în domeniul militar asupra Războiului din Golf 9 .
La începutul anului 1991, Războiul din Golf a creionat
câteva dintre componentele-cheie ale revoluţiei din acea
perioadă, în care folosirea cu scopuri militare a tehnologiilor
informaţionale s-a aflat la apogeu. Noile tehnologii
IMPACT STRATEGIC nr. 1-2/2003
217