Impact strategic nr.6-7 - Centrul de Studii Strategice de Apărare şi ...

NOTE DE LECTURĂ
principalul scop al strategiilor a fost schimbat de la luptă
la apărare.
Specialiştii de la CSBA nu au stabilit, însă, dacă
apariţia puterii spaţiale constituie o revoluţie în domeniul
militar. Unii analişti consideră că implicarea acestui tip de
putere în Războiul din Golf o introduce deja în categoria
RMA-urilor, în timp ce alţii, indiferent de performanţele
specifice demonstrate în orice război, o consideră ca fiind
însăşi revoluţia în domeniul militar. Se pare că este mult
mai folositor ca relaţia dintre puterea spaţială şi RMA
să fie privită în două modalităţi: mai întâi, în termeni de
contribuţii importante ale puterii spaţiale la dezvoltarea
sistemului de recunoaştere globală, care a apărut în
Războiul din Golf; apoi, în termeni de potenţial autonom,
dar emergent pentru o RMA de înarmare spaţială. Există
un sistem de sisteme ce creează revoluţia în domeniul
militar bazată pe recunoaşterea globală şi lovitura precisă.
Unele dintre cele mai importante sisteme ale acesteia
includ: sisteme moderne de comunicaţii, comandă, control,
computere, informaţii, supraveghere şi recunoaştere
(C4ISR), platforme invizibile şi armament de mare precizie.
Mai mult, armamentul spaţial deţine potenţialul de a
revoluţiona profund războiul, operând de la cel mai scăzut
nivel tactic la cel mai înalt nivel strategic. Astfel, pot fi
efectuate lovituri globale instantanee şi simultane şi chiar
poate fi minimizată puterea ofensivei forţelor nucleare.
Asemenea sisteme pot crea o revoluţie în domeniul militar
cel puţin la fel de profundă şi de importantă precum cele
prezentate anterior. Drumul către înarmarea spaţială este
încă marcat de multe provocări de natură politică, fiscală
şi tehnică; în plus, înainte de a începe acest drum, trebuie
anticipat faptul că asemenea arme puternice inevitabil vor
naşte contramăsuri în cadrul nesfârşitei dialectici dintre
armamentul ofensiv şi cel defensiv.
O ipoteză demnă de luat în seamă 5 se referă la faptul
că efecte cu adevărat revoluţionare vor apărea prin
combinarea a două sau mai multor domenii ale noului
război. De exemplu, îmbinarea războiului spaţial cu cel
informaţional ar putea genera avantaje, altfel imposibil de
obţinut. Astfel, SUA vor putea atinge un nivel de dominare
informaţională asupra inamicului, atât prin degradarea
semnificativă a circuitului informaţional al acestuia, cât
şi prin îmbunătăţirea fluxului informaţional propriu. Pe
timp de conflict, aplicarea unui astfel de sistem de sisteme
ar putea genera mari capabilităţi. Un potenţial rezultat ar
putea fi detectarea tuturor fenomenelor observabile, adică
cunoaşterea locaţiilor şi caracteristicilor forţelor inamice,
simultan cu limitarea informaţiilor cunoscute de inamic.
Totuşi, câteva schimbări sunt necesare pentru a avea
succes în noul război. În primul rând, trebuie schimbat
modul de gândire referitor la pregătirea pentru viitor, trebuie
încurajată gândirea liberă, imaginativă, care acceptă
greşelile nevinovate, precum şi experimentarea. Această
schimbare trebuie să vină de la conducere şi apoi să fie
extinsă în toată organizaţia, în special prin sistemul de
educaţie. În al doilea rând, trebuie dezvoltată o strategie
cuprinzătoare, îndeajuns de robustă încât să acopere
starea de incertitudine cu care ne confruntăm. Trebuie să
se stabilească cum se doreşte ca viitorul să arate şi să se
dezvolte o strategie pentru a-l modela în acest sens.
O altă opinie interesantă referitoare la faptul că
revoluţia în domeniul militar înseamnă ceva mai mult
decât armamentul de înaltă tehnologie este cea a analistului
Nicholas Berry 6 . Probabil că cea mai importantă
revoluţie în domeniul militar nu este cea tehnologică
(muniţie, supraveghere, comandă şi control), ci cea care
vizează însăşi natura războiului. Pericolul unei invazii
străine este aproape inexistent, de aceea statele, de la
Federaţia Rusă la Noua Zeelandă şi de la China la Canada,
se luptă să-şi reorienteze forţele armate. În acest context,
întrebarea ce se naşte este: dacă absenţa ameninţării
invaziei străine reprezintă o schimbare fundamentală în
relaţiile de securitate, ce se poate spune despre viitorul rol
al forţelor militare? Nicholas Berry identifică patru cauze
ale declinului acestui tip de ameninţare:
1. Invadarea unei ţări vecine este în contradicţie cu
actualele norme globale, nu este legitimă. Eşecul comunismului
ca ideologie cu pretenţii universale a înlăturat
motivul invadării altei ţări pentru a apăra regimul său
comunist (Ungaria, Cehoslovacia, Afghanistan), pentru
a-l înlătura (Cuba, Nicaragua, Grenada) sau pentru a-l
preveni (Coreea, Vietnam), însă, când a invadat Kuweitul,
în 1990, Irakul a violat norma suveranităţii naţionale.
Poate că globalizarea a şters graniţele financiare,
comerciale şi informaţionale, dar le-a întărit împotriva
agresiunii militare, teritoriul naţional fiind considerat
aproape sacru.
2. Ameninţarea contraatacului unei coaliţii de state
importante reprezintă un motiv de retragere pentru orice
potenţial invadator. Consiliul de Securitate al ONU a
sancţionat asemenea acţiuni şi continuă să o facă. Un
exemplu este cazul Furtună în Deşert: Irakul a fost forţat
să se retragă, iar asprele sancţiuni economice impuse sunt
valabile şi astăzi, când regimul politic al lui Saddam Hussein
creează noi probleme securităţii internaţionale.
3. Sistemul naţional de descurajare a potenţialilor
agresori a fost întărit prin proliferarea armamentului de
distrugere în masă şi a rachetelor balistice. La sfârşitul
secolului XX, un raport al CIA dezvăluia creşterea masivă
a transferului de armament şi de tehnologie militară - în
special Orientul Mijlociu - Iran, Pakistan, Irak, India,
Siria, Libia şi Coreea de Nord fiind destinatarii, iar Rusia
şi China principalii furnizori.
4. Este foarte rar menţionată absenţa prestigiului
victoriei asociată, în trecut, cu cucerirea altui stat. În
era naţionalismului, costurile unei astfel de ocupaţii sunt
216 IMPACT STRATEGIC nr. 1-2/2003