Impact strategic nr.6-7 - Centrul de Studii Strategice de Apărare şi ...

AGENDA NATO
Structurile şi capabilităţile militare în discuţie nu sunt
ele singure de ajuns. Este necesar ca aceste forţe să poată fi
susţinute şi desfăşurate oriunde este nevoie de ele. În acest
context, capabilităţile de transport strategic, de alimentare
în zbor şi cele logistice constituie un element cheie. Ele
trebuie, de asemenea, să beneficieze de capabilităţi de
combatere şi protecţie NBC.
Pe de altă parte, 2002 a evidenţiat două domenii
esenţiale în care Europa poate să-şi aducă o mai puternică
contribuţie la asigurarea nevoilor Alianţei. Prima ar fi cea
a creşterii bugetelor apărării şi a contribuţiei europene
la cheltuielile pentru asigurarea apărării comune, toate
acestea în contextul redimensionării cheltuielilor militare
şi redirecţionării resurselor disponibile de la structurile
moştenite din era Războiului Rece către investiţii în modernizarea
şi transformarea forţelor armate europene. De
asemenea, s-a luat în calcul creşterea eficienţei cu care
sunt cheltuiţi aceşti bani prin dezvoltarea cooperării multilaterale
şi finanţarea comună a unor proiecte.
În momentul de faţă, bugetele statelor europene, cheltuielile
alocate departamentelor apărării sunt, date fiind
situaţia economică şi dimensiunile fizice ale acestor state,
limitate. În aceste condiţii, aceste state, incapabile să participe,
în mod normal, într-un mod semnificativ la asigurarea
apărării şi securităţii comune, ar putea, dincolo de
capabilităţile lor militare de bază, să dezvolte capabilităţi
specializate, extrem de performante destinate integrării lor
în structuri multinaţionale mai largi. Sporirea integrării,
crearea unor structuri de reacţie rapidă, specializarea,
eforturile pentru acoperirea distanţei tehnice şi tehnologice
dintre aliaţii europeni şi americani sunt căile de asigurare
a menţinerii Alianţei ca un actor colectiv militar la nivel
internaţional. Alternativa ar fi regionalizarea politicilor
de apărare şi forţelor militare şi reducerea capacităţii
NATO de a acţiona ca un factor de decizie şi o autoritate
semnificativă în mediul de securitate internaţional.
Relaţiile dintre „pilonii” NATO
Dacă în problemele de principiu partenerii europeni
şi nord-americani s-au pus cu relativă uşurinţă de
acord, temele modalităţilor de traducere în practică a
proiectelor comune şi cele ale soluţionării unor conflicte
internaţionale au cunoscut abordări divergente.
În opinia Administraţiei de la Washington, cele mai
importante capabilităţi necesare în interiorul Alianţei
sunt cele legate de combaterea noilor ameninţări la
adresa securităţii noilor aliaţi şi realizarea de noi
capabilităţi în domeniul protecţiei împotriva armelor
nucleare, chimice şi biologice şi în detecţia acestora.
Se adaugă: sporirea interoperabilităţii într-o serie
întreagă de arii funcţionale, de la comunicaţii, la supravegherea
la sol, capacitatea de transport aerian ca
şi mai bune capabilităţi anti-teroriste. „Puţine naţiuni
vor poseda aceste capabilităţi, dar fiecare naţiune trebuie
să fie pregătită pentru a dezvolta câteva dintre ele”.
Pe fundalul evidenţiat, propunerea americană de
constituire a unei Forţe de Reacţie Rapidă a NATO
răspunde nevoii de constituire a unei noi structuri de
forţe în interiorul Alianţei, care să-i confere capacitatea
de a contracara noile ameninţări şi riscuri la adresa
securităţii statelor membre, cu misiunile derivând din
această necesitate. Întreaga structură de comandă trebuie,
la rândul său, restructurată pentru a corespunde acestor
mutaţii. Totodată, asigurarea securităţii statelor membre
şi a stabilităţii mediului internaţional de securitate, contracararea
noilor factori de risc la adresa acestuia, presupun
şi dezvoltarea relaţiilor de colaborare cu organisme şi
instituţii internaţionale cu atribuţii în domeniu – OSCE,
ONU, UE şi constituirea şi dezvoltarea unor relaţii de
cooperare cu Federaţia Rusă.
Una dintre cele mai importante probleme ce se ridică
în faţa factorilor de decizie ai Alianţei este aceea a
disparităţilor de nivele tehnologice şi tehnice dintre forţele
armate europene şi americane care, au implicaţii asupra
capacităţii aliaţilor de a opera în comun. Aliaţii europeni
au rămas pe mai departe aproape complet dependenţi în
sectoare cheie de SUA: nord-americanii asigură 100%
din capacităţile de bruiaj, 90% din cele de supraveghere
şi recunoaştere aeriană, 80% din capacitatea de alimentare
în aer, aproximativ 90% din capacitatea de transport
strategic etc.
O altă problemă este aceea a căilor de evoluţie divergente
urmate de statele Alianţei în ultimii ani. Ca rezultat
a unor astfel de evoluţii, forţele NATO s-ar putea găsi
în situaţia de a nu mai putea lucra împreună în viitoare
operaţii combinate. Dacă la nivel tactic – experienţa
operaţiilor din Balcani o dovedeşte – lucrurile ar putea
fi armonizate, la nivel operativ şi strategic, disparitatea
crescândă între capabilităţile militare limitează opţiunile
autorităţilor politice.
Iniţiativa asupra Capabilităţilor de Apărare identifica
şi urmărea să prevină astfel de evoluţii. Ea şi-a propus
atingerea celor 58 de obiective, care ar fi asigurat crearea
unor forţe capabile să acţioneze în operaţii comune. Aliaţii
au decis concentrarea eforturilor lor în acest cadru de
patru probleme cheie: crearea unor capabilităţi anti-
NBC, asigurarea superiorităţii de comandă, comunicaţii
şi informaţii, îmbunătăţirea interoperabilităţii forţelor
comune şi în domenii cheie ale pregătirii de luptă şi asigurarea
unei capacităţi de desfăşurare rapidă cu susţinerea
logistică a forţelor.
Relaţiile dintre „pilonii” european şi nord-american
au cunoscut aspecte tensionate atunci când s-au abordat
temele: politicii comune europene de securitate şi apărare;
edificării Forţei Europene de Reacţie Rapidă; modalităţilor
de gestionare a crizelor internaţionale. Dacă europenii au
210 IMPACT STRATEGIC nr. 1-2/2003