Impact strategic nr.6-7 - Centrul de Studii Strategice de Apărare şi ...

AGENDA NATO
80 de nave de diferite categorii şi tipuri pentru
FMM.
Summit-ul de la Nisa, din decembrie 2002, a încercat
clarificarea unor probleme majore cum ar fi gradul de
independenţă faţă de NATO al forţei armate europene şi
modalităţile de cooperare între NATO şi UE în domeniul
politicii de apărare. Crearea Corpului de Armată european
ar putea fi comparată, din punct de vedere al integrării,
la fel de importantă că şi apariţia monedei comune europene.
Summit-ul de la Praga, din noiembrie 2002, a
inaugurat extinderea lărgită, cea mai mare din istoria
Alianţei, marcând o nouă etapă în dezvoltarea
şi adaptarea NATO la noul context internaţional,
contribuind la întărirea Europei Apărării. Hotărârea
luată la Praga a însemnat creşterea populaţiei NATO
la un număr de 46 milioane, a teritoriului cu 593.000
km 2 , consolidarea Alianţei, întărirea securităţii fiecărei
ţări invitate şi, totodată, construirea unei Europe unite şi
democrate, liberă şi pacificată.
Un alt moment important pentru relaţia de cooperare
între NATO şi UE a fost acela reprezentat de Reuniunea
Consiliului European de la Copenhaga (decembrie
2002).
Deschiderea UE spre Est, care are loc aproape în paralel
cu demersul similar al NATO, asigură pentru prima
dată în istorie cele mai favorabile condiţii pentru crearea
unei Europe unite. Extinderea UE din 2002 măreşte familia
europeană cu 370 milioane oameni şi creşte puterea
economică cu 9.2 miliarde dolari, rivalizând astfel cu cea
a SUA. Totodată, decizia privind extinderea UE şi includerea
în rândurile sale până în 2004 a încă 10 state, la care
se vor adăuga alte două state (România şi Bulgaria) până în
2007, reprezintă garanţii substanţiale pentru materializarea
noii arhitecturi de securitate europene.
La Copenhaga, cele două organizaţii au pus la punct
mecanismul de funcţionare al dispoziţiilor “Berlin plus”,
în vederea unei cooperări practice în domeniul apărării.
Astfel, legătura dintre NATO şi UE se dezvoltă în direcţia
unei noi relaţii strategice transatlantice, spre beneficiul
reciproc al celor două organisme de securitate. Chiar dacă
NATO rămâne pilonul de bază al apărării şi securităţii
în Europa, se simte nevoia împărţirii responsabilităţilor
(burden sharing), dând posibilitatea statelor europene să
se implice mai mult în rezolvarea problemelor, pe propriul
continent. Astfel, agenda de lucru a Greciei pe perioada
în care deţine preşedinţia UE este încărcată cu proiecte
ambiţioase cum ar fi: operaţionalizarea FERR şi preluarea
de către aceasta a misiunii de pace din Macedonia, până
în mai 2003, data la care se preconizează, de asemenea, şi
organizarea unei reuniuni la nivel de miniştri ai Apărării
din ţările membre UE. Problema care apare, însă, este
aceea a materializării acestora, pentru că altfel apare riscul
pierderii credibilităţii politicii comune de securitate
şi după cum afirma lordul Robertson „armatele de hârtie
nu câştigă războaie şi nici nu menţin pacea”.
Chiar dacă contextul general este pozitiv în ceea ce
priveşte cooperarea, chiar dacă s-au făcut progrese considerabile,
relaţia dintre NATO şi UE trebuie întărită şi
ar fi necesar că liderii Alianţei şi ai UE să se concentreze
asupra unor domenii de cooperare prioritare cum ar fi:
planificarea operaţională, planificarea pentru situaţii neprevăzute,
planificarea capacităţilor şi a apărării, planificarea
achiziţiilor şi a unui set de reguli cu privire la cooperare
şi apărare, la managementul întrunit al crizelor. În Europa
actuală, chiar şi conflictele locale minore se pot transforma
în probleme internaţionale majore. Conflictele regionale
nu afectează doar părţile implicate, ci ameninţă stabilitatea
unor zone mult îndepărtate de punctul de origine
al crizei. Acestea implică şi alte state, determină valuri
masive, destabilizatoare de refugiaţi şi se caracterizează
prin violări ale drepturilor omului, care nu pot fi ignorate.
Astfel, atunci când se sesizează necesitatea implicării întro
criză regională în devenire, organizaţiile de securitate
trebuie să acţioneze în mod coordonat.
Relaţia dintre NATO şi UE trebuie, de asemenea, văzută
şi din perspectiva altor probleme cu care se confruntă
Alianţa. După evenimentele din 11 septembrie, NATO a
trebuit să-şi readapteze capacităţile militare pentru a putea
face faţă terorismului şi armelor de nimicire în masă. Este
nevoie de forţe mai uşoare şi care pot fi dislocate rapid,
care să aibă sisteme moderne şi sigure de comandă şi control,
astfel încât să poată coopera în mod eficient. Este, de
asemenea, nevoie de capacităţi de înaltă tehnologie, cum
ar fi muniţiile de înaltă precizie pentru a învinge rapid şi
cu minimum de pierderi, de avioane de transport strategic
pentru a disloca forţele la locul conflictului şi de sprijinul
logistic necesar susţinerii acestora. Trebuie, de asemenea,
găsite soluţii pentru diminuarea decalajului în materie de
capacităţi dintre SUA şi Europa şi promovate iniţiative
în domeniul luptei împotriva armelor de nimicire în masă
(apărarea împotriva armelor biologice şi a bioterorismului,
apărarea antirachetă).
Multe dintre barierele care existau între NATO şi UE
au fost depăşite. S-au depus eforturi constante pentru
crearea unei legături transatlantice strânse şi menţinerea
unui echilibru între Europa şi America. În acest context,
trebuie subliniată noua relaţie a NATO cu Rusia. Obiectivul
comun este acela de a construi un climat de securitate
împreună cu Rusia. Aceasta trebuie să fie implicată
în operaţii de menţinere a păcii şi gestionare a crizelor.
Acţionând alături de Rusia, atât la nivel conceptual, cât şi
în operaţii comune, Alianţa va fi capabilă să aducă resurse
enorme în sprijinul reglementării situaţiilor de criză şi să
reducă riscul divergenţelor legate de reacţia internaţională
la o asemenea situaţie. Aceasta reprezintă o provocare, ce
nu trebuie ignorată, deoarece angajamentul constructiv
al Rusiei va contribui la o abordare coerentă, la nivel
european extins, a operaţiilor de menţinere a păcii şi de
gestionare a crizelor şi deci la o mai mare stabilitate şi
IMPACT STRATEGIC nr. 1-2/2003
205