Impact strategic nr.6-7 - Centrul de Studii Strategice de Apărare şi ...

AGENDA NATO
NATO şi UE - parteneri în cadrul păcii
Adriana CRĂCIUNESCU,
Statul Major General
După terminarea Războiului Rece, analiştii politici au
emis păreri diferite cu privire la felul în care urma să arate
lumea, mai ales, cea europeană. Au existat previziuni conform
cărora mediul internaţional va fi caracterizat de haos
şi de apariţia unor conflicte generate de antagonisme etnice
şi religioase. Alţii considerau că, dimpotrivă, victoria
democraţiei şi a liberalismului anunţau o epocă a păcii.
Realitatea ne-a arătat că în, cele din urmă au avut
dreptate şi unii şi ceilalţi. În timp ce în majoritatea ţărilor
ex-comuniste din Europa se depuneau eforturi considerabile
pentru a se construi o democraţie durabilă, statul
de drept şi economia de piaţă, multe din statele lumii erau
sfâşiate de conflicte de origine etnică şi religioasă. Conflictele
din Balcani sunt exemplul cel mai elocvent în ceea
ce priveşte răul pe care îl pot produce ura şi războiul. În
plus, au apărut noi riscuri şi ameninţări de natură nemilitară
şi neconvenţională care au determinat schimbări în
mediul de securitate. Migraţia ilegală, crima organizată,
terorismul internaţional sunt câteva din problemele majore
cu care se confruntă lumea contemporană. Singurul
răspuns viabil la toate aceste provocări este reprezentat
de unitatea şi cooperarea dintre state şi dintre organizaţiile
internaţionale de securitate.
NATO s-a adaptat, încă de la începutul anilor ’90, la
schimbările politice survenite în mediul internaţional şi
s-a afirmat ca principal factor de stabilitate şi securitate
în Europa. Pentru ţările din centrul şi sud-estul Europei,
Alianţa a devenit o sursă de stabilitate şi un exponent
credibil al principiilor şi valorilor democratice. Lansarea
Parteneriatului pentru Pace a permis fostelor ţări comuniste
să participe la activităţi de pregătire comună cu
armatele ţărilor membre NATO. Dezvoltarea PfP rămâne
în continuare un mijloc eficient pentru armonizarea
conceptuală şi acţională a capacităţilor de apărare puse
la dispoziţie pentru asigurarea stabilităţii şi securităţii
într-un cadru extins şi integrat. Începând cu 1993, SUA
au contribuit în mod constant la dezvoltarea unui puternic
pilon european în cadrul Alianţei Nord-Atlantice, care
să asigure “umplerea vidului de securitate” apărut după
destructurarea Tratatului de la Varşovia. Concomitent cu
diversificarea şi amplificarea misiunilor, Alianţa Nord-
Atlantică şi-a propus constituirea unor capacităţi militare
care să răspundă noilor ameninţări şi provocări şi care să
fie „separabile dar nu separate” de Alianţă. În paralel
cu demersul NATO, Uniunea Europeană îşi propunea să
dezvolte şi să întărească propria politică de apărare şi
securitate.
În 1998, la Saint Malo, preşedintele francez Jacques
Chirac şi primul ministru britanic Tony Blair completează
prevederile Tratatului de la Amsterdam declarând că Politica
Europeană de Securitate şi Apărare are nevoie de
autonomie de mişcare. Astfel, iniţiativa propusă de cele
15 state membre UE, la Helsinki (1999), de a crea, până în
2003, o forţă de reacţie rapidă, care să desfăşoare 50.000
– 60.000 de oameni, capabilă să îndeplinească acţiuni de
ajutor umanitar, misiuni de salvare, de menţinere a păcii,
de prevenire a conflictelor (misiuni de tip Petersberg) a fost
bine primită de către Alianţa Nord-Atlantică. Motivul era
acela că ea nu concura NATO, care rămâne în continuare
“fundamentul apărării aliate”, după cum afirma primministrul
britanic Tony Blair.
Summit-ul Consiliului European de la Helsinki a
răspuns, în mod prioritar, mandatului transmis de Consiliului
European de la Köln privind realizarea Politicii
Europene Comune de Securitate şi Apărare, amplificând
acţiunile în ceea ce priveşte aspectele militare şi nemilitare
ale gestionării crizelor. Eforturile conjugate ale NATO şi
UE, în Balcani, au demonstrat faptul că o cooperare strânsă
între cele două organizaţii oferă avantaje considerabile.
Un an mai târziu, (în noiembrie 2000), la Bruxelles,
în cadrul Reuniunii Angajării Capacităţilor (Capability
Commitment Conference), miniştrii Apărării celor 15
ţări membre UE prezentau deja oferta de forţe şi mijloace
militare pentru strategia militară comună europeană
şi luau în considerare în documentul privind „angajarea
capacităţilor” trei capitole importante:
obiectivul global (ce se poate face până în 2003 şi
ce se poate face mai devreme în 2001);
necesităţi ce vor apărea şi a căror rezolvare va
viza în mod prioritar conceptul C3 (comandă, control,
comunicaţii), transportul strategic şi informaţiile;
constituirea unui mecanism care să permită evaluarea
şi analiza progreselor făcute pentru realizarea
acestor obiective.
De asemenea, se reafirma hotărârea ca Forţa de Reacţie
Rapidă a UE să cuprindă:
până la 80.000 de militari, din care 60.000 pentru
Forţele Terestre;
300 – 350 de aeronave de diferite tipuri pentru
FAM;
204 IMPACT STRATEGIC nr. 1-2/2003