Impact strategic nr.6-7 - Centrul de Studii Strategice de Apărare şi ...

EVENIMENT STRATEGIC
Confruntarea armată în Golf – 2003
P. Vasile
Trecerea, prin mijloace militare, la înlăturarea de la
putere a regimului de la Bagdad, identificarea, izolarea
şi distrugerea armelor de nimicire în masă, capturarea
teroriştilor şi obţinerea de informaţii despre reţelele teroriste
din lume, ridicarea embargoului şi ajutorarea pentru
refacerea ţării, asigurarea securităţii câmpurilor petrolifere
şi crearea condiţiilor de tranziţie rapidă la un guvern
reprezentativ – care să nu constituie o ameninţare pentru
statele vecine – obiective declarate ale Administraţiei Bush
şi coaliţiei internaţionale pentru conflictul din Golf –, au
fost planificate a se îndeplini printr-un război fulger, în
contextul eşecului negocierilor diplomatice.
Modul de desfăşurare a acestuia a fost influenţat decisiv
de sistemele de arme performante, avansate tehnologic,
folosite de americani şi de aliaţii lor, ca şi de doctrina
adoptată recent şi pusă, apoi, în operă de oficialii de la
Pentagon, cea a atacurilor de prevenire, care îl puteau
forţa pe Saddam Hussein să renunţe la putere şi la armele
chimice şi biologice, asigurând astfel ca Irakul să ia un
nou curs, democratic, către viitor.
Chiar de la primul val de bombardamente americane,
abătut asupra capitalei irakiene în zorii zilei de 20 martie
a.c., se previziona comprimarea operaţiilor, în condiţiile
unui ascendent tehnologic major al forţelor aliate. De
asemenea, aliaţii au urmărit să scoată în evidenţă câteva
reguli ale acţiunii militare: blocarea marilor oraşe;
aplicarea unei agende selective de ţinte vizate (dictatorul,
conducerea Baas, Garda Republicană „fedainii”);
evitarea bombardamentelor masive asupra centrelor urbane;
respectarea strictă a legilor războiului; informarea
permanentă a instituţiilor media asupra desfăşurărilor
politico-militare; asigurarea unui „sprijin intern” (minoritatea
kurdă, majoritatea şiită); întrebuinţarea intensă a
forţelor speciale şi a structurilor de informaţii etc.). Armele
din panoplia actualului secol (unele dintre ele nici nu vor
fi folosite de americani în acest război) deţineau toate
atuurile pentru a avea un impact psihologic copleşitor
asupra adversarului. În acest caz, rachetele de croazieră,
extrem de greu interceptabile, constituiau armamentul cel
mai eficace, care impresionează prin precizie şi efectul
la ţintă. Dar trupele irakiene ştiau că forţele cu care se
vor confrunta în zilele următoare deţin şi arme de ultimă
generaţie: bombe cu microunde (E), cu grafit (BLU-114B),
termobarice (BLU-118S), cu ghidare, de cea mai înaltă
precizie, cu fragmentaţie, cu mare putere de penetrare
etc., având efecte nimicitoare şi distructive incalculabile.
Totodată, americanii posedau, pe lângă bombardiere de
tipul B-1 B Lancer, B-2, B-52 (unele aparate din aceste
tipuri deja întrebuinţate la primele atacuri asupra Bagdadului),
rachete antirachetă Patriot, avioane F-15 şi F-16,
AWACS, F-117A, vehicule aeriene fără pilot-UAV, roboţi
şi avioane miniaturizate de recunoaştere, elicoptere de
luptă superdotate, tancuri M-1 Abrams, blindate A-10A
etc. Forţele irakiene dispuneau, spre deosebire de acestea,
de un arsenal redus la jumătate faţă de anul 1991, ca
urmare a pierderilor mari de tehnică de luptă în primul
război, a distrugerilor de armamente la care a fost obligat
Irakul de comunitatea internaţională şi a embargoului îndelungat
ce li s-a impus. Cu toate acestea, armata irakiană
se credea că deţine încă circa 1.000 tancuri operaţionale,
un număr impresionant de vehicule blindate, peste 1.500
rachete sol-aer, peste 2.000 rachete ghidate, 3.250 piese
de artilerie, 50 rachete de croazieră FAW-70, 50 rachete de
croazieră FAW-150, un număr necunoscut de FAW-200,
R-17 SCUD B, Al-Hussein şi Al-Abbas, dar şi Al-Badr (cu
rază de acţiune de aproximativ 1.000 km) sau Al-Samoud
şi Ababil (cu rază de acţiune de peste 150 km). Se mai
aprecia că ar deţine 90 avioane de luptă, 100 elicoptere
de atac, avioane de transport etc.
Deşi este un fapt cunoscut că, numeric, trupele lui
Saddam Hussein erau superioare celor aliate, dar însumau
doar o treime faţă de 1991, din punct de vedere al instruirii
se aflau într-o inferioritate evidentă. Cu excepţia militarilor
Gărzii Republicane, trupe de elită ale dictatorului,
celelalte mari unităţi ale armatei aveau o instrucţie şi înzestrare
precară, erau slab motivate moral şi material. De
menţionat, însă, că una din cele mai spinoase probleme ale
războiului din 1991 – distrugerea din prima zi de lupte a
sistemului de comunicaţii, ce a afectat decisiv conducerea
trupelor – a fost între timp soluţionată. Astfel, armata
190 IMPACT STRATEGIC nr. 1-2/2003