Impact strategic nr.6-7 - Centrul de Studii Strategice de Apărare şi ...

PUNCTE DE VEDERE
Conflictul armat şi sistemul religios de valori
(premise obiective şi subiective)
Mihai DINU
Concomitent cu remodelarea ordinii internaţionale şi
destrămarea regimurilor comuniste în Europa de Est şi
Eurasia s-a cristalizat şi tendinţa proliferării conflictelor
locale, şi chiar regionale, cu motivaţii politice, economice,
militare şi adeseori religioase. Reapariţia pe scena istoriei
a conflictelor religioase a surprins mediile academice şi
politico-militare occidentale. Această recrudescenţă de
violenţă, sub stindard religios, readucea însă în actualitate
o mai veche tradiţie conflictuală, specifică atât Europei, cât
şi Asiei sau Africii. După cum se cunoaşte, de la Cruciade,
până la Războiul de 30 de ani în numele religiei, indiferent
de forma particulară de cult, s-au desfăşurat sângeroase
expediţii şi conflicte de amploare, soldate cu pierderi
umane şi materiale impresionante. Războiul de 30 de ani
(1618-1648), de pildă, a redus populaţia Germaniei cu
40%. Anterior, Franţa a fost practic pustiită de războaiele
religioase din sec. XVI. Şi din această cauză, elitele
politice ale epocii moderne, de după sfârşitul secolului al
XVIII-lea, au decis să separe tranşant religia de politică şi
să impună în practica internă şi internaţională a relaţiilor
dintre state, principiul „raţiunii practice”.
Din nefericire, în secolul XX ideologiile totalitariste
– fascistă, nazistă şi comunistă – au reactualizat practicile
de inspiraţie religioasă în competiţia lor hegemonică.
Prăbuşirea comunismului în est şi destrămarea URSS,
s-au soldat însă nu numai cu democratizarea regimurilor
politice ci şi cu recrudescenţa extremismului naţionalist şi
religios. Pe plan mai larg, în contextul remodelărilor geopolitice
post-Război Rece, s-au conturat tensiuni serioase
între Occident şi Orient, exprimat şi în forme religioase:
antagonisme între creştinism şi islam, între creştinismul
occidental şi cel răsăritean etc.
Diversificarea manifestărilor religioase concurând
la amplificarea tensiunilor etno-religioase, se impune o
analiză aparte a conflictelor interreligioase, o reexaminare
critică a raporturilor religie-securitate internă şi externă,
religie-criză-conflict armat.
Anumite premise favorizează implicarea factorului
religios în relaţiile conflictuale:
1. Dogme religioase şi violenţe armate
Ideea de „Popor Ales”, de exemplu, poate induce
credincioşilor un grad ridicat de autojustificare ce
favorizează apariţia unor concepte precum „Război Sfânt”
sau „Război Justiţiar”. Pe de altă parte, ideea „Poporului
Ales” poate genera forme de izolare faţă de restul lumii
pentru simpla motivaţie că “Poporul Ales” este prea bun
pentru această „lume barbară”, care nu merită nici măcar
să fie influenţată sau dominată. Cele două tipuri ale ideii
de “Popor Ales” se potrivesc modelului religios extremist.
Numărul celor „aleşi” pentru „Războiul Sfânt”, „Războiul
Justiţiar” depăşeşte cu mult numărul celor „aleşi” pentru
pace (aici putem încadra Budismul).
Misionarismul agresiv. Trebuie făcută diferenţa
între a fi aderent al unei religii considerată dreaptă şi
meritând a fi răspândită şi împărtăşită altora şi a te considera
executantul unei comenzi divine de a-ţi răspândi
credinţa, mai ales, prin camuflarea mesajului. Creştinismul
occidental şi islamul sunt incluse în această categorie, iudaismul
mai puţin. „Directiva” misionară este consecinţa
logică a singularismului combinat cu universalismul, după
cum reiese din Matei (28: 19): „Drept aceea, mergeţi şi
învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui
şi al Fiului şi al Sfântului Duh”, sau ceva mai clar în
Marcu (16: 15): „ Şi le-a zis: Mergeţi în toată lumea şi
propăvăduiţi Evanghelia la toată făptura”.
Tipul monoteist al acestor religii (creştinismul, islamul,
iudaismul) inoculează adepţilor un model vertical:
piramida al cărei apex indică un “Dumnezeu Preaînalt”.
Astfel acest model este proiectat în „lume”, ca model al
unei politicii mondiale centralizate ce a căpătat deseori în
istorie nuanţe imperiale.
Anumite dogme fac referiri directe la conflictul armat,
la război, justificându-l explicit şi implicit. Creştinismul
şi iudaismul se inspiră dintr-o tradiţie comună, cristalizându-se
într-un context istoric în care starea de război
era cvasi-permanentă: „Cine merge la război pe cheltuiala
sa? Cine sădeşte o vie şi nu mănâncă din rodul ei?
IMPACT STRATEGIC nr. 1-2/2003
185