Impact strategic nr.6-7 - Centrul de Studii Strategice de Apărare şi ...

PUNCTE DE VEDERE
varii motive, ceea ce înseamnă că o etichetă cu „made in
USA” nu mai valorează mare lucru în momentul în care
toată lumea ştie că respectivul produs este prefabricat,
dacă nu mai mult, în vreuna din ţările „prietene” din Asia
de Sud-Est. La nivel geopolitic, consecinţele ar fi de-a
dreptul dezastruoase.
Este un gest copilăresc să încerci o aşa de categorică
separare a plusului de minus, a binelui de rău, a avantajelor
de dezavantaje. Globalizarea este unul din fenomenele
care vin cu ambele direcţii.
Exportul războiului şi libera circulaţie a
securităţii
De la începutul erei mondialiste, a marilor imperii
coloniale, a trebuit să fie constatat faptul exportului de
război, dinspre aria metropolitană (în termeni contemporani,
euroatlantică) spre periferii. Câştigul de civilizaţie
pe care acestea l-ar fi avut, şi el puternic contestat de
principiul relativismului cultural, este foarte posibil să
se cam estompeze în faţa pierderilor înregistrate de ariile
supuse colonizării.
Ţinea şi aceasta de un profil al mondializării, şi aşa se
pare că a rămas şi după sfârşitul Războiului Rece, chiar
dacă teama de a-şi manifesta „incorectitudinea politică”
vis-a-vis de (neo)colonii îi împiedică pe adevăraţii „policy
makers” la nivel planetar să-şi expună franc judecăţi similare
cu cea de acum 75 de ani a lui Hermann Keyserling, pe
care o cităm în continuare: “unde şi când se poate, fireşte,
îi laşi pe alţii să tragă şi să moară în locul tău” 1 .
De unde şi contestarea de către o serie de teoreticieni
radicali din fostele spaţii colonizate sau semicolonizate a
aportului lumii europene (incluzând aici America de Nord)
la stocul valoric al umanităţii, în momentul în care îl pun
în balanţă cu interpretarea unor episoade istorice precum
războaiele mondiale drept contribuţii occidentale la istorie,
drept episoade în care conflictul puterilor metropolitane
a atras după sine şi aducerea războiului în colonii, ale
căror populaţii ar fi aruncate, pe cât posibil, una împotriva
celeilalte. O viziune uşor marxistă, dar plauzibilă…
Apoi, Războiul Rece a fost, în esenţa sa, un război
mondial rece, globalizarea, aflată atunci, ca şi concept,
încă în regândire, intervenind şi aici, printre variabilele
care explică abilitatea fiecărei părţi (SUA/URSS) de a-şi
alinia în spate aproape câte o jumătate de planetă, ca şi pe
aceea de a-şi încerca zelul misionar în teritoriile neutre.
În contrapartidă, tot structuri ale globalizării, în special
cele de comunicare, au pus bazele sfârşitului Războiului
Rece. Vorbele lui Kennedy, rostite în plin Război Rece, în
273.
1
Analiza spectrală a Europei, Institutul European, Iaşi, 1993, p.
Berlinul de Vest, confirmă importanţa comunicării, fie ea şi
la nivel empiric, „off the record”, dintre cele două sisteme
pentru prăbuşirea celui socialist: „Noi nu avem nevoie de
sârmă ghimpată ca să ne ţinem oamenii acasă!”
Briliant definită la un moment dat, de prestigiosul
periodic american Foreign Affairs, ca era „America, the
lonely superpower”, perioada de după 1990 consemnează
drama câştigătorului de facto al Războiului Rece (SUA)
care, în căutarea redefinirii proprii în raport cu sistemul
internaţional, pe fondul unui globalism tot mai de
netăgăduit, trebuie să apeleze constant la forţă. Dacă justificat
sau nu, dacă reacţiile (căci vorbim, totuşi, de reacţii,
în cazul SUA) sunt sau nu exagerate, nu acesta este scopul
discuţiei noastre. Practic, într-o lume în care conflictele se
regionalizează constant, ca urmare a relaxării echilibrului
de putere de tip Război Rece, unul dintre principalele contacte
război-globalizare este determinat de managementul
practicat de America în cazul implicării mai-marilor şi
mai-micilor planetei în anumite zone fierbinţi ale globului.
Recentele evoluţii ale crizei irakiene (prezentul articol a
fost predat pe 11 martie deci, probabil că episodul Irak a
evoluat destul de mult între timp) arată că SUA îşi ia în
serios rolul de „superpower” şi, păstrând metafora de mai
sus, şi pe cel de „lonely”.
Cert este că SUA au promovat, indiferent de guvernarea
pe care au avut-o, în ultimii zece-doisprezece ani, pacea
mondială, purtând, ce-i drept, mici războaie. Mici, dar costisitoare.
Au făcut probabil gafe, dar au şi luat sub control
câteva focare de insecuritate regională, poate globală.
Doctrina pare a fi una a exportului de război în anumite
zone-cheie, pentru a asigura însă, o liberă circulaţie
a securităţii.
The day after sau the day before?
Dacă există însă o faţă implacabilă şi, prin aceasta,
de-a dreptul odioasă a raportului dintre globalizare şi
folosirea forţei în sistemul internaţional actual, ea ţine
de uluitoarea lejeritate cu care variatele puteri nucleare,
indiferent de regimul democratic sau dictatorial,
sau de generaţia de rachete la care se află, abordează
subiectul armelor nucleare, inclusiv eventuala folosire
a lor.
Specificul riscului nuclear vine din faptul ca arma
respectivă este, prin sine (sau, în cel mai bun caz, poate
să fie), globală. O interacţiune de acest tip între două
puteri nucleare afectează indiscutabil întreaga planetă.
Şi, în acest sens, însăşi acceptarea ideii folosirii unor
astfel de arme, indiferent de către cine, este o chestiune
îngrijorătoare. Din momentul în care a apărut,
armamentul nuclear s-a constituit ca un precursor
al globalizării dând, în opoziţie cu ceea ce am putea
IMPACT STRATEGIC nr. 1-2/2003
179