Impact strategic nr.6-7 - Centrul de Studii Strategice de Apărare şi ...

PUNCTE DE VEDERE
anti-personal). Pe de altă parte, ostilităţile armate ar trebui
să fie, pe cât posibil, desfăşurate între forţele armate, nu
între comunităţi în întregul lor; de aici rezultă necesitatea
asigurării că sistemele de lovire avansată fac distincţia
între ţintele militare, obiectivele civile şi persoanele
neimplicate în ostilităţile armate. Ambele consideraţii
au fost reîntărite de dezvoltările tehnice în armament şi
metodele de luptă.
Întrebarea dacă legile şi obiceiurile războiului, cuprinse
în ROE specifice, reprezintă o orientare semnificativă a
comportamentului în actualele conflicte armate, necesită
luarea în considerare a relaţiei complexe dintre normele juridice
şi alte norme (militare şi etice), pe de o parte, şi între
exercitarea puterii politice şi militare, pe de alta. Războiul
este, prin definiţie, o exercitare de violenţă constrângătoare
şi este clar caracterizat de încălcarea anumitor norme şi
restricţii legale. Secolul XX a fost epoca în care legile
moderne ale războiului sau, cel puţin, codificarea lor sub
formă de tratate, în care ele au fost reafirmate şi dezvoltate,
arată evoluţii semnificative atât în conducerea războiului,
cât şi în tipurile de armament. De aceea autorităţile politice
trebuie să sprijine forţele armate; legile războiului au
influenţat conducerea statelor şi forţelor armate, au ajutat
la a aduce un grad de acceptare şi conformare a principiilor
umanitare fundamentale.
Criticii ar putea susţine că statele implicate în conflict
îşi vor pune întotdeauna interesele vitale pe primul plan şi
dreptul va fi încălcat dacă se loveşte de aceste interese. Cu
toate acestea, dreptul a fost creat de către autorităţile politice
ale statelor, ţinându-se cont de interesele lor generale
şi de interesele deosebite ale forţelor lor armate. De aceea,
el nu este o impunere abstractă şi externă asupra statelor.
Factorii care conduc statele şi forţele armate implicate
în conflictele armate pentru respectarea dreptului sunt
complexe. Ele includ nevoia de a fi văzute ca acţionând
în concordanţă cu normele internaţionale asupra cărora s-a
căzut de acord sau cu imperativele etice definite de stat,
speranţa că respectarea legii va fi reciprocă; şi, de asemenea,
teama că dacă legea este încălcată, ar putea să existe
consecinţe economice şi militare, alături de cele judiciare
şi politice (de ex., pierderea aliaţilor), administrative şi
organizaţionale (care s-ar putea să se extindă la desfiinţarea
unor unităţi militare) sau de publicitate adversă. Chiar
dacă aceşti factori nu funcţionează întotdeauna sau nu se
aplică în mod egal la toate nivelele procesului de luare a
deciziei, rar lipsesc în totalitate. Cel puţin, dreptul oferă
un standard de comportament pe care autorităţile politice
trebuie să îl aibă în vedere în formularea şi implementarea
politicilor statelor sau organizaţiilor internaţionale. Acest
lucru, în sine, ar putea influenţa, în modalităţi subtile,
dar importante, mandatul şi decizia de utilizare a forţelor
armate.
Pe scurt, singurul utilizator legal al forţei este Statul,
ca agent al comunităţii, iar legitimitatea statului derivă din
dreptul internaţional. Conducerea politică a statului este
responsabilă, în faţa publicului, iar opinia lor determină, în
ultimă instanţă, standardele morale şi etice ale operaţiunilor
militare. Atunci când se desfăşoară operaţiuni militare,
principiile şi normele de artă militară fixate de dreptul
internaţional al conflictelor armate restricţionează conducerea
ostilităţilor. Modul în care aceste principii şi norme
sunt legate de nevoile politice şi necesitatea militară se
face prin producerea de ROE. Pare necesar de subliniat,
încă o dată, că ROE nu sunt doar principiile artei militare
şi nu doar normele DCA, ci ambele, într-un concept nou
de conducere a operaţiunii.
Aşa cum am afirmat anterior, regulile de angajare
sunt instrucţiuni, scurte şi specifice, emise de forţele
armate, cu privire la conducerea unor anumite operaţiuni
militare, care adesea nu sunt disponibile marelui public.
În timp ce, în mod normal, sunt pregătite de guvern sau
de forţele armate ale unui stat, ca în cazul ROE ale SUA
pentru Operaţiunea Furtună în Deşert din cursul războiului
din Golf din 1991 ele pot fi, de asemenea, pregătite de o
organizaţie internaţională precum ONU sau NATO. Ca
şi manualele şi reglementările de drept militar, ele conţin
dovezi despre ceea ce autorităţile politice şi comanda
strategică consideră drept reguli de bază ale unei conduceri
legale. Regulile de angajare ar putea avea o importanţă
deosebită pentru forţele multinaţionale. Cu toate acestea,
se întâlnesc adesea dificultăţi ca mai multe state să ajungă
la un acord, privind ROE, alteori statele simt nevoia ca
astfel de reguli să le reflecte legile interne. Atunci când
o operaţiune militară este autorizată de Consiliul de Securitate
al ONU, rezoluţiile sale relevante pot indica, de
asemenea, circumstanţele în care ar putea fi utilizată forţa.
ROE sunt utilizate, de asemenea, în cursul operaţiunilor
ONU şi altor operaţiuni de menţinere a păcii, ca cea din
1990, Desert Shield, care a precedat Operaţiunea Furtună
în Deşert, având în aceste situaţii un caracter defensiv.
Un ultim cuvânt despre publicitatea ROE. În multe
forţe armate, ROE nu sunt publicate, nici în momentul
operaţiunilor, nici după aceea. În 1995, în “Manualul de
Drept Operaţional”, Forţele Terestre ale SUA au publicat
fragmente neclasificate atât din ROE de bază, cât şi din
anumite Reguli de Angajare utilizate în operaţiuni specifice.
Acelaşi manual conţinea, de asemenea, textul complet
al unor “ROE-Card”, care nu sunt regulile complete de
angajare pentru operaţiuni, ci intenţionate a fi rezumatul
clar, concis şi neclasificat al acelor reguli; pe de altă parte,
scopul publicării ROE este acela de a împiedica cealaltă
parte să acţioneze într-o manieră contrară.
În concluzie, atunci când se utilizează forţa, trebuie să
existe restricţii care să controleze şi să direcţioneze aplicarea
acelei forţe. Pentru autorităţile politice, acest lucru
înseamnă emiterea mandatului şi a ROE pentru forţele
militare; aceasta este implicarea politică într-o operaţiune
militară. Pentru forţele militare, responsabilitatea controlu-
176 IMPACT STRATEGIC nr. 1-2/2003