Impact strategic nr.6-7 - Centrul de Studii Strategice de Apărare şi ...

PUNCTE DE VEDERE
posibilă, în concordanţă atât cu dreptul militar, cât şi cu
dreptul constituţional. Aşa poate fi descris procesul recurgerii
la forţă într-o societate democratică şi acest model
îl vom folosi pentru a analiza rolul autorităţilor politice
pe timp de război.
În ultimă instanţă, statele suverane nu au nevoie de vreo
justificare pentru utilizarea forţei, dincolo de propriile lor
interese. Sunt exemple de state membre ale ONU care nu
ezită să folosească forţa în numele intereselor naţionale,
în ciuda prevederilor cuprinse în Carta ONU. Intervenţia
din Suez (1956) este doar un exemplu istoric. Cu toate
acestea, se mai obişnuieşte ca statele să fie constrânse
de necesitatea ca acţiunile lor să fie considerate legitime.
Acesta este, de fapt, Dreptul Internaţional în acţiune,
constrângând utilizarea forţei la nivel politic. Mergând
mai departe, utilizarea forţei este limitată de directivele
şi obiectivele politice care ţin cont de interesele naţionale
sau de interesele coaliţiei şi ale alianţei din care fac parte
statele. Ca factor politic, apartenenţa la o alianţă poate
limita acţiunile unui stat. Un exemplu, în acest sens, este
oferit de disputa turco-greacă, în care ambele state sunt
constrânse de statutul lor de state membre NATO. Cea
mai importantă constrângere politică vizavi de utilizarea
forţei constă în faptul că, într-o societate democratică,
nivelul politic decide mărimea forţei care să fie utilizată,
oferă orientare politică şi indică obiectivele strategice
de îndeplinit. Aşa că, în cele din urmă, responsabilitatea
pentru folosirea forţei revine politicienilor.
Regulile juridice care determină când să se folosească
forţa militară de către autorităţile politice ale unui stat sunt
numite “jus ad bellum”. Aceste reguli impun restricţii
juridice la nivel politic şi strategic pentru a decide dacă
este legal ca statul să recurgă la război. Aceste reguli
sunt bazate pe prevederile şi principiile Cartei Naţiunilor
Unite şi ale dreptului cutumiar; astăzi, o mare parte a
cutumelor utilizării războiului, ca instrument al politicii
internaţionale, sunt incorporate în Carta ONU. Ea interzice
ameninţarea utilizării forţei, pentru rezolvarea disputelor,
în timp ce se legitimează dreptul inerent al statului la
auto-apărare şi împuterniceşte Consiliul de Securitate
să investigheze ameninţările aduse păcii şi securităţii
internaţionale, autorizându-l să decidă utilizarea forţei
militare pentru a menţine sau restaura pacea şi securitatea.
Aceste reguli formează regimul juridic al uzului
de forţă, recunoscut pe plan internaţional. Elementul lui
esenţial este acela că dacă nu există nici un mandat de
la Naţiunile Unite sau de la alt organism internaţional,
auto-apărarea este singura bază legală pentru un stat de
a utiliza forţa unul împotriva altuia; implicarea politică
naţională şi internaţională în aspectele operaţionale trebuie
să respecte aceste principii. De aceea, factorii politici de
decizie au o sarcină dificilă: ei trebuie să echilibreze interesele
naţionale şi internaţionale, constrângerile juridice
şi consideraţiile etice împotriva oricărei decizii de a face uz
de forţă militară. Este evident că deciziile despre când şi
cum să se utilizeze forţa, la nivel politic, sunt complexe.
La nivel operaţional, din momentul în care s-a decis
utilizarea forţei, chiar şi în scop de auto-apărare, deciziile
comandanţilor militari trebuie să fie conforme dreptului
conflictelor armate, denumit şi DCA, sau “jus in bello”.
Acest drept este clar definit în convenţii militare şi,
de aceea, prin el se fixează limitări juridice specifice
comandanţilor militari. Cu toate acestea, trebuie să avem
în vedere că restricţiile operaţionale sunt derivate din
aceiaşi factori decisivi ai eticii, dreptului şi politicii, ca şi
hotărârea de a trece la utilizarea forţei. Problema, la nivel
operaţional, nu este dacă poate fi utilizată forţa, ci cum
modelează constrângerile evoluţia acţiunilor, concepţia
operaţiunilor, decizia comandantului, modul în care poate
fi angajată forţa. De aceea, în planurile operaţionale,
trebuie să întrebăm: “Cum aplicăm forţa?” O parte a
răspunsului este dat de fundamentele juridice ale acţiunii
militare care modelează selecţia obiectivelor, ţintelor şi
gradul de forţă care poate fi utilizat pentru a le atinge. Întradevăr,
conducerea combatanţilor este limitată de DCA,
care se aplică cu forţă egală ambelor părţi ale unui conflict.
El impune obligaţii speciale tuturor membrilor forţelor
armate. De aceea, comandanţii de la toate nivelele au responsabilitatea
de a se asigura că subordonaţii lor cunosc
şi respectă aceste obligaţii. Ar putea fi util să analizăm,
pe scurt, şi unele principii ale DCA pentru că ele sunt,
în acelaşi timp, principii fundamentale ale Regulilor de
Angajare pe care autorităţile politice trebuie să le trimită
comandanţilor de la nivel operaţional.
Poate cel mai important principiu cutumiar este acela
că dreptul beligeranţilor de a folosi mijloace militare
împotriva adversarului nu este nelimitat. Un alt principiu
fundamental este proporţionalitatea: în conducerea
operaţiunii, comandanţii şi planificatorii militari trebuie
să se asigure că pierderile şi pagubele civile sunt doar incidentale
şi nu vor fi nicidecum excesive faţă de avantajul
militar care urmează să fie obţinut.
Principiul cutumiar al discriminării în selectarea
metodelor, armelor şi ţintelor include ideea că noncombatanţii
şi cei aflaţi în afara luptelor nu ar trebui să
fie atacaţi, în mod deliberat, şi se referă, de asemenea, la
limitările de ordin geografic şi alte restricţii.
Principiul necesităţii militare stipulează că un combatant
are dreptul să utilizeze acele mijloace, care nu sunt
interzise de dreptul internaţional, şi care sunt indispensabile
pentru învingerea inamicului şi angajarea obiectivelor
legitime. Următorul principiu se concentrează pe
suferinţele inutile cauzate adversarului, fiind interzise
metodele sau mijloacele de ducere a unui război de la care
se poate aştepta să producă rău superfluu. Acest principiu
nu încearcă să interzică nimicirea adversarului, ceea ce
reprezintă o parte a războiului ci, mai degrabă, ţinteşte
spre prohibirea rănilor sau a suferinţelor care nu servesc
174 IMPACT STRATEGIC nr. 1-2/2003