Impact strategic nr.6-7 - Centrul de Studii Strategice de Apărare şi ...

PUNCTE DE VEDERE
În acest tip de manuale cineva ar putea găsi Reguli de
Angajare, care sunt instrucţiuni scurte şi specifice emise de
autorităţile politice (sau militare superioare) către forţele
armate cu privire la conducerea potenţialelor operaţiuni
militare, care adesea nu sunt la dispoziţia marelui public.
În timp ce, în mod normal, sunt pregătite de guvernul unui
stat (sau de forţele armate însele), ele pot fi, de asemenea,
pregătite de o organizaţie internaţională, precum ONU
sau NATO. Ca şi manualele de drept militar, ele conţin
elemente despre ceea ce statele consideră a fi reguli de
bază ale conducerii legale.
Ultimul exemplu despre puterea autorităţilor politice
ale statului de limitare a mijloacelor şi metodelor militare
de angajare într-un război este Declaraţia de la St.
Petersburg din 1868, notabilă nu doar datorită interzicerii
fundamentale a gloanţelor explozive ci, de asemenea,
pentru afirmarea succintă, în preambul, a unor principii
esenţiale ce includ declaraţia că “singurul obiectiv legitim
pe care Statele ar trebui să încerce să îl atingă în cursul
războiului este de a slăbi forţele militare ale inamicului;
de aceea, pentru acest scop, este suficient să se scoată din
luptă cel mai mare număr posibil de combatanţi; pentru
că acest obiectiv ar fi depăşit prin utilizarea armelor care
agravează, fără rost, suferinţele celor scoşi din luptă sau
duc inevitabil la decesul lor; utilizarea unor astfel de arme,
de aceea, va fi contrară legilor umanităţii”. Deşi istoria
războaielor de la 1868 încoace demonstrează fragilitatea
acestor principii, ele au fost reflectate cu anumite variaţii
în câteva acorduri ulterioare în care dorinţa politică nu
mai este atât de puternică ca în trecut.
Dorinţa statelor (în special statele democratice),
incluzându-le şi pe cele care participă la operaţiuni multinaţionale,
de a aplica reguli politice şi juridice conducerii
acţiunilor politice, ar putea facilita acceptabilitatea uzului
de forţă militară, ar reduce riscul opoziţiei naţionale şi a
unor terţe părţi şi ar face, din punct de vedere politic, să
fie mai dificil pentru un adversar să denunţe mijloacele
utilizate. Pe de altă parte, perspectiva aplicării anumitor
reguli (precum interzicerea violurilor şi jafurilor) nu doar
de tribunalele naţionale sau internaţionale, ci şi de forţele
armate însele, ar putea contribui la menţinerea disciplinei
interne a forţelor armate.
Întreaga ştiinţă şi artă militară demonstrează că
războiul şi acţiunile combative, ca modalităţi specifice
de angajare între beligeranţi, nu pot evita legile specifice
care le guvernează. De aceea, ele trebuie să fie cunoscute
şi implementate în planificarea şi desfăşurarea operaţiunilor
militare, la fel ca principiile luptei armate ca
subiect al ştiinţei şi artei militare. De exemplu, cunoaşterea
raportului de forţe este o condiţie necesară pentru obţinerea
victoriei pe câmpul de luptă, pentru că acţionează
independent de dorinţa noastră, şi decizia şi activităţile
contrare ei pot duce la eşec. Dar războiul este un fenomen
complex, care impune studierea sa mai pe larg decât a altor
aspecte, de către alte ştiinţe decât cea militară. Din acest
motiv, mulţi teoreticieni au afirmat că “ştiinţa războiului
este cea mai complicată şi cea mai dificilă dintre ştiinţele
aplicate, pentru că include elemente care aparţin tuturor
ştiinţelor, inclusiv celor mai abstracte, precum psihologia,
etica, dreptul, istoria, politica etc.” Datorită independenţei
dintre ştiinţa militară şi celelalte ştiinţe au apărut şi unele
ştiinţe de frontieră: psihologie militară, drept militar,
istorie militară etc.
Ţinând cont de cele de mai sus, putem să arătăm, în
continuare, că războiul şi acţiunile militare sunt guvernate
nu numai de legile luptei armate, ca legi obiective,
ci şi de dreptul militar, care conţine legi subiective ca
standarde legale, stabilite de autorităţile politice ale statelor,
principalele subiecte ale unui conflict armat. Legile
care reglementează războiul aparţin atât dreptului intern
(reglementările privind problemele apărării naţionale, de
la Constituţie la manualele militare generale şi de luptă),
cât şi dreptului internaţional (care fixează problemele
declanşării, desfăşurării şi încheierii ostilităţilor militare
prin intermediul cutumelor războiului şi ale acordurilor
convenţionale). Deoarece dreptul intern nu poate rezolva
toate problemele specifice războiului decât din perspectiva
fiecăruia dintre beligeranţi, regulile acceptate de state în
dreptul internaţional sunt justificate de faptul că războiul
este, cel mai adesea, o problemă internaţională sau cu
semnificaţii internaţionale, aşa că statele încearcă să îşi
normalizeze relaţiile pe timp de război, impunând anumite
reguli pentru începerea, desfăşurarea şi încheierea
conflictelor armate, ca şi pentru reglementarea statutului
juridic al forţelor armate.
S-ar putea spune că restricţiile juridice ale utilizării
forţei sunt ceva mai mult decât o combinaţie de bun simţ,
moralitate a soldaţilor şi atentă planificare de către comandant.
Căci în războiul modern există o serie de factori
importanţi, care impun multiple constrângeri semnificative.
Utilizarea forţei este asociată cu războiul şi războiul
este purtat de către state, prin forţele lor militare. Unii teoreticieni
consideră războiul o parte intrinsecă a existenţei
statului. Din punct de vedere istoric, statele se identifică
prin relaţiile pe care le au unele cu celelalte, afirmânduşi
influenţa şi apărându-şi graniţele prin utilizarea forţei
sau prin ameninţarea cu forţa. Atât timp cât comunitatea
internaţională este alcătuită din state suverane, războiul
între state rămâne posibil, şi toate guvernele, ca autorităţi
politice ale statului, trebuie să ţină cont de acest fapt.
Statul este un organism care, prin definiţie, are un monopol
legitim faţă de utilizarea violenţei sau, în alţi termeni
comuni, el dispune asupra angajării forţelor armate. Ceea
ce este un lucru legitim, pentru că statul reprezintă întreaga
comunitate. Atunci când un stat recurge la forţă face acest
lucru ca agent politic al comunităţii care sprijină acţiunea
statului prin procedurile constituţionale stipulate în legea
fundamentală. Forţa poate fi utilizată doar cu autorizarea
liderilor politici. Dar ea se aplică de către personalul profesionist
al forţelor armate, cu cea mai strictă disciplină
IMPACT STRATEGIC nr. 1-2/2003
173