Impact strategic nr.6-7 - Centrul de Studii Strategice de Apărare şi ...

PUNCTE DE VEDERE
o asociaţie de naţiuni din care ar putea face parte şi Rusia.
În acest mod putem explica noua poziţie a Moscovei faţă
de lărgirea Alianţei.
NATO II, în opinia noastră, va constitui un „rezervor”
de potenţiali parteneri ai SUA, identificaţi ad-hoc, în raport
de opţiunile militare ale Washington-ului, conform Doctrinei
Rumsfeld. Ministrul american al apărării, Donald
Rumsfeld, a sintetizat această nouă paradigmă astfel:
„misiunile determină coaliţia, şi nu invers”. NATO se
poate confrunta cu un real efect de bumerang al acestei
abordări strategice.
Germanul Joffe emite următoarea previziune: în
perspectivă, NATO II, dominată de hiperputerea militară
a SUA, va evolua conform modelului „roţii cu spiţe variabile”.
Conform acestui model conceptual, SUA vor deţine
rolul de “hubes and spokes” (butuci şi spiţe). În raport de
interesele Washington-ului vor fi selectate spiţele, adică
statele membre NATO dispuse să participe la diferite proiecte
militare americane. Paradoxal, una din „spiţele” de
bază va fi Rusia, apreciază Joffe. Şi noile state invitate să
adere la NATO vor beneficia de acest statut. Rolul rezervat
României, în cadrul intervenţiei din Afghanistan sau Irak,
constituie o realitate care confirmă că ne aflăm în procesul
de implementare a acestei noi paradigme. Doctrina Bush,
referitoare la războiul declarat terorismului global, care
poate fi sintetizată prin expresia „cine nu este cu noi, este
împotriva noastră”, i-a determinat pe mulţi analişti să
răsfoiască documentele referitoare la Doctrina Truman.
Cele două doctrine, Bush şi Rumsfeld, determină
un nou set de dileme pentru membrii Alianţei. Viitorul
va obliga aceste state să-şi nuanţeze şi să-şi definească
poziţia; o nouă paletă de disfuncţionalităţi ar putea tulbura
apele Alianţei.
Din perspectiva noastră, „lărgirea viguroasă” a
Alianţei ar putea avea ca efecte secundare „diluarea” şi
marginalizarea ei treptată. Uniunea Europeană se teme
că SUA au intenţia de a transforma NATO într-un simplu
instrument al politicii externe americane. Aceasta poate
explica reţinerea statelor europene de a „cupla” rapid şi
necondiţionat la proiectele Washington-ului.
Reuniunea la nivel înalt de la Praga, pentru a realiza
un „NATO transformat”, a decis:
• constituirea Forţei de Răspuns a NATO, care va
deveni operaţională parţial până în toamna anului 2004 şi,
în conformitate cu deciziile Consiliului NATO, va acţiona
pentru gestionarea crizelor exclusiv din spaţiul european.
O decizie referitoare la structura finală a acestei forţe se
va lua în cursul anului 2003.
• NATO II va fi supus unei reforme instituţionale fără
precedent din perspectiva conceptului „Nevoile Militare
Minime”. Alianţa, în viitor, va dispune de două comandamente
strategice astfel:
− Comandament Operaţional în Belgia, care va planifica
şi conduce „Combined Joint Taskforce”;
− Comandament pentru Transformare în SUA, având
ca obiectiv adaptarea Alianţei prin restructurare şi promovarea
interoperabilităţii;
• fiecare stat membru s-a angajat să-şi dezvolte capabilităţi
naţionale în domeniile privind apărarea împotriva
armelor chimice, bacteriologice, radiologice şi nucleare,
cercetarea şi supravegherea terestră, aeriană şi maritimă,
comanda, controlul, comunicaţiile şi informaţiile, transportul
aerian strategic, apărarea antiaeriană şi antirachetă,
alimentarea din aer a avioanelor ş.a.
Reuniunea de la Praga s-a remarcat şi prin faptul că,
pentru prima oară, UE şi NATO şi-au proclamat autonomia
una faţă de cealaltă. Astfel, pe data de 16 decembrie 2002,
la Bruxelles, NATO şi UE au parafat un parteneriat strategic
prin adoptarea unei Declaraţii Comune care admite
iniţierea de acţiuni comune, în special în Balcani. Această
„Declaraţie NATO-UE asupra politicii europene de securitate
şi apărare” a fost semnată în prezenţa secretarului
general al Alianţei, George Robertson, şi a înaltului reprezentant
al UE pentru relaţii externe, Javier Solana. Acest
document permite europenilor să utilizeze mijloacele de
planificare şi de logistică ale NATO, inclusiv în domeniul
intelligence. Acordul, vizat de mult timp de Uniunea
Europeană, a primit undă verde în data de 13 decembrie
2002 la reuniunea Consiliului Permanent al Alianţei,
după ce, timp de 2 ani, Grecia şi Turcia au blocat acest
proces. Cotidianul britanic Telegraph remarca intenţia
UE de constituire, la Bruxelles, a unui “Euro-Pentagon”
condus de un şef al apărării, care va avea dreptul de a
lansa operaţiuni militare oriunde pe glob. Declaraţia
semnată la Bruxelles subliniază că 11 septembrie 2001
a demonstrat faptul că apărarea naţională se dovedeşte
insuficientă. Din aceste considerente, Forţa de Reacţie
Rapidă, care va avea un efectiv de 60 000 de luptători, va
putea acţiona în străinătate pentru a „risipi ostilitatea”,
abordare care diminuează considerabil caracterul umanitar
al acestor intervenţii. Această opţiune a determinat îngrijorarea
statelor Uniunii Europene nemembre NATO şi a
celor neutre, precum Austria, Suedia, Finlanda şi Irlanda.
Pentru prima dată în istoria relaţiilor NATO-UE, aceasta
din urmă a promovat documentul European Capabilities
Action Plan, asupra căruia atât NATO, cât şi SUA nu au
nici un control. Din acestă perspectivă, momentul Praga
nu a adus clarificările aşteptate privind rolul şi locul
NATO II în cadrul procesului de gestionare a securităţii
europene.
Uniunea Europeană se dovedeşte extrem de rezervată
faţă de noua doctrină militară americană care preconizează,
la nevoie, aprobarea şi executarea unor lovituri
„preventive” împotriva statelor bănuite că susţin terorismul
internaţional; poziţia diferitelor capitale europene
prefigurează intenţia de neangajare a acestor ţări alături
IMPACT STRATEGIC nr. 1-2/2003
167