Impact strategic nr.6-7 - Centrul de Studii Strategice de Apărare şi ...

PUNCTE DE VEDERE
Dispariţia zidului Berlinului a pus capăt divizării Europei,
realitate ce justifica atât existenţa Alianţei Nord-Atlantice,
cât şi consistenta prezenţă militară a SUA în Europa.
Disoluţia Tratatului de la Varşovia ar fi trebuit, conform
logicii apariţiei şi evoluţiei NATO, să determine simultan
dezintegrarea Alianţei. Şi astăzi, pentru unele segmente
din opinia publică americană, nu este foarte clar de ce
acest proces firesc nu a avut loc.
Analiştii apreciază însă că decidenţii politici de la
Washington au înţeles că influenţa SUA în Europa s-ar
diminua dramatic dacă NATO va dispărea. Din aceste
motive, Alianţa s-a angajat pe drumul dificil al adaptării,
al reformelor. Acest demers novator, în intervalul 1990-
2002, s-a redus aproape numai la declaraţii, fără a fi
realizată o fundamentare solidă. Un rezultat vizibil al
acestui dificil proces îl constituie diminuarea unităţii de
„gândire şi acţiune” în cadrul mediilor Alianţei. (Spre
deosebire de Statele Unite, ţările europene nu-şi propun,
pe moment, să se constituie într-o putere militară de nivel
global, cu capabilităţi de proiecţie a acesteia în orice punct
al pământului. Operaţiunile militare de impunere a păcii
în cadrul războiului din Golf, sau, mai recent, acţiunea
aeriană “Forţa Aliată” din spaţiul fostei Iugoslavii, au
constituit tentative de revitalizare a coeziunii interne
a NATO. Operaţiunile din spaţiul fostei Iugoslavii au
evidenţiat fisuri organizatorice şi de natură politică în
Alianţă. Bombardamentele efectuate de forţele aeriene
ale Alianţei în Balcani au umbrit festivităţile Reuniunii la
nivel înalt de la Washington din martie 1999 consacrată
celor 50 de existenţă a NATO. Noul concept strategic,
avansat de experţii Alianţei, care permite NATO să lanseze
operaţiuni militare şi în afara zonei de responsabilitate
(faimosul “nonarticle five”), se dovedeşte o piatră de
încercare de o dimensiune considerabilă.
Adoptată printr-o simplă declaraţie politică, această
nouă viziune strategică a determinat o reţinere aproape
făţişă a membrilor Alianţei referitoare la implementarea ei;
o excepţie notabilă o constituie Marea Britanie. Invitaţia
SUA adresată membrilor NATO de a mări alocările
bugetare pentru apărare, în vederea reducerii decalajului
tehnologic militar existent, a generat un neaşteptat efect
contrar: europenii şi-au redus nu doar bugetele pentru
apărare, ci şi efectivele în proporţie de 25 până la 50%.
Concomitent cu acest proces, s-a conturat o soluţie
pur continentală: Identitatea Europeană de Securitate şi
Apărare. Uniunea Europeană, cea mai importantă entitate
economică a lumii, având însemne şi monedă unice, a
decis că se impune, pentru gestionarea securităţii continentale,
configurarea unei arhitecturi proprie europenilor,
corelată desigur cu NATO. Această decizie a generat o
reacţie strategică a Washington-ului – lărgirea NATO!
O analiză obiectivă a potenţialului militar propriu celor
şapte state invitate la Praga demonstrează caracterul tot
mai politic al Alianţei. România, în mod cert, deţine atuurile
care-i conferă dreptul de a se considera furnizoare
de securitate.
“Seismul” de la 11 septembrie 2001 constituie un alt
moment cheie al destinului Alianţei. Atacurile teroriste
au dovedit „fragilitatea forţei” şi necesitatea redefinirii
mediului internaţional de securitate. Cruciada declanşată
de SUA împotriva terorismului global a pus Alianţa în
faţa unor noi dileme. Unele state membre ale NATO
privesc cu un „optimism rezervat” succesul acţiunilor
din Afghanistan, iar o eventuală participare, cu trupe, la
înlăturarea lui Saddam Hussein, a adus, spre exemplu,
întreaga societate germană în stare de maximă nervozitate,
cu ocazia alegerilor din toamna anului 2002.
Implicarea NATO în „cruciada” împotriva terorismului
internaţional o găseşte complet nepregătită să
susţină acţiuni militare împotriva unui inamic indefinit,
fără localizare geografică sau apartenenţă statală, şi fără
obiective care pot fi atacate şi neutralizate. Intervenţia
militară multinaţională din Afghanistan este dificilă de
evaluat de către experţii militari. În această primă etapă a
luptei împotriva terorismului nonstatal, Federaţia Rusă a
exploatat remarcabil oportunitatea de a stăvili, prin acordul
dat aviaţiei militare americane de a folosi infrastructura
proprie din regiune, răspândirea fundamentalismului islamic
în unele din fostele republici sovietice. Pentru acest
gest, preşedintele Putin a obţinut la Roma, la 22 mai 2002,
un sprijin financiar de 22 miliarde de dolari din partea
instituţiilor bancare internaţionale, la sugestia şefilor de
state care au consfinţit statutul de partener strategic egal
al Rusiei cu NATO. (Documentul semnat se intitulează
Declaraţia privind relaţiile NATO-Rusia). Chiar dacă, la
Praga, Federaţia Rusă nu a fost invitată să adere la NATO,
ea beneficiază de apartenenţa la un organism operant numit
Consiliul NATO-Rusia. În cadrul acestei structuri, NATO
şi Rusia, având drepturi egale, vor decide în domenii ca:
operaţiuni de menţinere a păcii, reformele în domeniul
militar, proliferarea armelor de nimicire în masă, acţiuni
de cercetare-salvare, apărare antirachetă, lupta împotriva
terorismului ş.a.
Deşi Rusia nu are dreptul de a bloca deciziile NATO,
nu trebuie uitată calitatea de membru permanent al Consiliului
de Securitate al ONU. Dreptul său de veto este
suficient pentru a bloca NATO indirect.
Oficialii de la Praga au găzduit reuniunea la nivel înalt
în aceeaşi sală în care s-a decis dizolvarea Tratatului de
la Varşovia. După două zile de lucru, 21 şi 22 noiembrie
2002, s-a decis, pe de o parte, invitarea a şapte state să
adere la NATO şi, pe de altă parte, să se realizeze un
„NATO transformat”, conform Declaraţiei de la Praga,
document semnat de şefii statelor membre ale Alianţei. Din
perspectiva unor analişti americani, acest „NATO II” nu va
mai fi o alianţă militară, în sensul strict al conceptului, ci
166 IMPACT STRATEGIC nr. 1-2/2003