Impact strategic nr.6-7 - Centrul de Studii Strategice de Apărare şi ...

PUNCTE DE VEDERE
Summit-ul de la Praga –
N.A.T.O. şi fragilitatea forţei
Dr. ing. Francisc TOBĂ
Am fost, ca simplu turist, la Praga în zilele reuniunii
Alianţei, atunci când România a păşit prin uşa ce fusese
întredeschisă la Madrid. Oraşul a beneficiat, pe de o
parte, de măsuri excepţionale de securitate, şi, pe de altă
parte, de evidentă indiferenţă din partea locuitorilor faţă
de tensiunea lucrărilor. Pentru noile candidate, pulsurile
naţionale s-au racordat temporar la pulsul reuniunii la
vârf a NATO.
Pentru România s-a încheiat lunga şi obositoarea
aşteptare şi a început un alt drum, mult mai anevoios şi
costisitor: aderarea la structurile Alianţei. Va fi oare un demers
încununat de succes? Argumentele oferite de sondaje,
sau diferitele valori ale unor comisii din NATO, trebuie
materializate în acţiuni concrete la nivel naţional.
Opinia generală referitoare la evoluţia NATO în intervalul
decembrie 1989-noiembrie 2002 avansează ideea
unui curs ascendent de adaptare a Alianţei la noul mediu
de securitate.
Abordarea scientizată a acestei problematici ne obligă
să contrapunem poziţiilor optimiste ale diferitelor oficialităţi
de Washington sau Bruxelles, referitoare la creşterea
constantă a puterii militare şi a rolului NATO în ecuaţia
securităţii regionale şi globale, realitatea şi opiniile
experţilor din mediul academic, atât din SUA, cât şi din
Europa Occidentală. În acest sens, remarcăm poziţia
reputatului analist german Josef Joffe, cercetător asociat
al Institutului OLIN de studii strategice ale Universităţii
Harvard şi editor la jurnalul Die Zeit din Hamburg. În
cadrul unui articol intitulat „După un an: Puterea, scopul
şi strategia politicii externe a SUA după octombrie 2002”,
publicat în revista americană The National Interest, el
apreciază că, în perioada 1990-2002, SUA, şi nu NATO,
şi-au mărit puterea militară, configurând o reală prăpastie
între capabilităţile de securitate ale celor doi actori
internaţionali.
În ultimul deceniu al mileniului al doilea, Statele Unite
au continuat singure cursa înarmărilor, realizând un decalaj
nemaiîntâlnit în istorie, între naţiunea americană şi restul
lumii. Bugetul apărării din anul 2002 al SUA s-a ridicat la
377 miliarde de dolari, aproape egal cu totalul cheltuielilor
militare ale restului lumii. Dacă se va menţine acest ritm,
atunci SUA vor aloca pentru apărare, la nivelul anului
2007, impresionanta sumă de 450 miliarde de dolari.
Statele europene, membre ale NATO, au avut o altă
abordare referitoare la nivelul alocărilor pentru apărare;
ele şi-au impus o reducere graduală a resurselor alocate,
determinând fragilizarea constantă a consensului politic
tradiţional din interiorul Alianţei. Experţii afirmă că, fără
consens şi solidaritate politică, orice alianţă militară nu are
nici un viitor! Josef Joffe, alături de alţi analişti, susţine
că NATO, constituită iniţial ca Alianţă antisovietică, se
apropie de finalul mandatului. Pentru o jumătate de secol,
SUA, prin intermediul aşa zisului „NATO I”, a apărat
Europa Occidentală împotriva „pericolului roşu”. După
căderea zidului Berlinului, statutul Europei Occidentale,
acela de „protectorat militar american”, nu îşi mai justifică
existenţa (reunificarea Germaniei este considerată, de
experţii politico-militari, ca „primul val” al extinderii
NATO). Apogeul „Războiului Rece” îl constituie, conform
experţilor, deceniul 1975-1985. După retragerea
sa din Vietnam (1975), SUA şi-au focalizat resursele în
cadrul Alianţei Nord-Atlantice, transformând-o într-o
formidabilă maşină de luptă. În acea perioadă, fosta URSS
a făcut o greşeală strategică, care i-a fost fatală: a acceptat
competiţia cu SUA şi NATO în domeniul înarmărilor. În
intervalul 1985-1989, NATO dispunea de peste 1 milion de
militari (275 de mii erau americani) în Europa Centrală şi
aproximativ 860 de mii de luptători în SE Europei. După
retragerea cu peste 2500 de kilometri a celor 370 de mii de
militari sovietici din Germania de Est, NATO şi-a pierdut
dramatic rolul său strategic. Acest proces a început o dată
cu dizolvarea Tratatului de la Varşovia, la 1 iulie 1991, şi
retragerea ultimului militar sovietic la 31 august 1994.
Practic, în 1994, Alianţa şi-a îndeplinit misiunea pentru
care, în 1949, la Washington, s-a semnat certificatul ei de
naştere. Opinia cercetătorilor neutri, din diferite institute
de analiză şi cercetare, avansează următoarea concluzie:
NATO ar fi colapsat ca mecanism de securitate militar colectiv
datorită unificării Germaniei, realizată surprinzător la
3 octombrie 1990, şi a destrămării „lagărului comunist”.
IMPACT STRATEGIC nr. 1-2/2003
165