Impact strategic nr.6-7 - Centrul de Studii Strategice de Apărare şi ...

ANALIZE, SINTEZE, EVALUĂRI
dintre principalele “blocuri economice” ale lumii.
Din punct de vedere al combaterii fundamentalismul islamic,
acţiunea concertată a Alianţei Internaţionale, în Afghanistan,
în 2001–2002, a redus amploarea principalelor
baze de destabilizare etno-religioasă în Asia Centrală.
Republicile din Asia Centrală şi lupta
împotriva terorismului, fundamentalismului
şi separatismului
Instalarea regimului taliban la Kabul, în 1996, a marcat
intensificarea activităţilor fundamentaliştilor islamici în
Asia Centrală şi în vestul Chinei. Pericolul fundamentalist
– căruia i s-au asociat tendinţele separatiste şi atacurile teroriste
– a luat, astfel, amploare în 1998–2000, culminând
cu luptele din vara şi toamna anului 2000. În prima parte
a anului 2001, statele din Asia Centrală (mai puţin Turkmenistanul),
F. Rusă şi R. P. Chineză şi-au multiplicat
demersurile în favoarea realizării unui „front comun”
antiterorist, antiseparatist şi antifundamentalist. În august
2001, „Organizaţia pentru Cooperare de la Shanghai”
(SCO) a stabilit măsuri conjugate antiteroriste şi antiseparatiste
(reuniunea de la Alma-Ata, Kazahstan), cu accent
pe fundamentalismul islamic din provincia chineză Xiajiang
(Uighur). Acestor demersuri li s-a alăturat şi Iranul,
în vederea identificării unei soluţii paşnice, sub egida
ONU, pentru înlăturarea regimului rival al talibanilor din
Kabul. F. Rusă, Tadjikistanul, Uzbekistanul şi Kârgâstanul
au constituit o Forţă de Reacţie Rapidă comună, iar F.
Rusă şi-a întărit dispozitivul din Tadjikistan; simultan,
statele SCO au acordat asistenţă rezistenţei antitalibane
din Afghanistan şi au perfectat acorduri de cooperare
antiteroristă.
La începutul lunii septembrie 2001 (după atacul terorist
asupra SUA), F. Rusă şi republicile din Asia Centrală s-au
integrat în Alianţa Internaţională Antiteroristă, iniţiată de
Washington. Spre sfârşitul lunii septembrie, a devenit clar
că forţele aeriene şi speciale ale SUA şi NATO puteau
folosi bazele aeriene din Uzbekistan – baza principală de
ofensivă împotriva talibanilor – Tadjikistan şi Kârgâstan;
Kazahstanul a rămas „în linia a doua” a efortului militar
din Afghanistan, în vreme ce Turkmenistanul a evitat să
se angajeze direct în conflict (Turkmenistanul şi Uzbekistanul
nu au aderat la Tratatul de Securitate Colectivă
al CSI). Între 21-23 octombrie 2001, reuniunea şefilor
serviciilor de securitate şi speciale din CSI de la Dushanbe
a decis: statele CSI nu vor participa cu forţe armate regulate
la campania antiteroristă din Afghanistan; sprijinul
lor va consta din suport logistic şi informaţional; „Alianţa
Nordului” va beneficia de ajutorul CSI, cu precădere, ale
guvernelor republicilor din Asia Centrală; F. Rusă va întări
dispozitivul defensiv de la frontiera tadjiko-afghană. La
5 octombrie, secretarul de stat SUA, Donald Rumsfeld, a
stabilit înţelegerile de cooperare militară cu Uzbekistanul
(folosirea bazei de la Hanabad), extinse ulterior cu Tadjikistanul,
Kârgâstanul şi parţial, Kazahstanul. Declanşarea
bombardamentelor aviaţiei SUA asupra poziţiilor talibane
din Afghanistan a fost însoţită şi de lovirea unor baze
fundamentaliste ale IMU din Balkh şi Kunduz (liderul
uzbek Juma Namongoniy conducea câteva mii de
fundamentalişti uzbeci, tadjici, arabi, pakistanezi, uighuri
şi ceceni, în nordul Afghanistanului).
Din noiembrie 2001, frontul antitaliban s-a deplasat
la sud de frontierele republicilor din Asia Centrală, odată
cu recuperarea oraşului Mazar-i Sharit de către „Alianţa
Nordului” şi încetarea controlului taliban în zona Toloqan
– Kondoz. Republicile Asiei Centrale au primit câteva
mii de militari NATO, instalaţi în baze din: Hanabad,
Termez, Qarshi (Uzbekistan), Kulyab, Kurgan-Tyube,
Kojand (Tadjikistan), Manas (Kârgâstan) etc. Între 20-28
decembrie 2001, s-a consumat Conferinţa de la Tashkent
a republicilor din Asia Centrală. S-a hotărât crearea
organizaţiei „Central Asian Cooperation Community”
– de cooperare economică, politică şi militară („zonă
de securitate”). CACC s-a pronunţat pentru dezvoltarea
legăturilor cu statele occidentale, cu cele asiatice şi cu
SCO (Shanghai); ultima tocmai s-a pronunţat, la 7 ianuarie
2002, împotriva prezenţei militare occidentale în Asia
Centrală şi de Sud şi contra fundamentalismului şi separatismului
cecen şi uighur. La rândul lor, în aprilie 2002,
secretarii pentru securitate ai CSI au evidenţiat rolul major
al republicilor din Asia Centrală în asigurarea stabilităţii
regionale şi din Afghanistan (susţinerea Operaţiei „Enduring
Freedom”).
Pe de altă parte, la 4 iunie 2002 s-au inaugurat lucrările
„Conference on Interaction and Confidence – Building
Measures in Asia” (CICA), în prezenţa reprezentanţilor din
15 state (Alma-Ata), eveniment ce marchează o extindere
a proceselor OSCE (organizaţie ce include republicile
central asiatice) în Asia de Sud şi de Est. Este interesant
faptul că F. Rusă pledează, în ultimul timp, pentru transformarea
Tratatului de Securitate Colectivă al CSI într-o
organizaţie regională de securitate, idee neagreată, în
special, de Uzbekistan.
Marile bănci internaţionale, marile corporaţii transnaţionale
şi guvernele principalelor puteri au furnizat
importante sume statelor central-asiatice, sub forma împrumuturilor,
asistenţei economice, umanitare şi militare.
Republicile din Asia Centrală s-au racordat la principalele
circuite ale economiei şi politicii mondiale, Occidentul – în
principal SUA, Canada şi UE (Germania, Franţa, Marea
Britanie) – şi Japonia, echilibrând influenţa regională,
exercitată până în 2001 predominant de F. Rusă, China şi
Iran. Pericolul terorismului fundamentalismelor religioase
şi separatismelor s-au redus considerabil în primăvara
anului 2002, prin înfrângerea talibanilor şi inaugurarea
procesului de reconstrucţie a Afghanistanului.
IMPACT STRATEGIC nr. 1-2/2003
155