Impact strategic nr.6-7 - Centrul de Studii Strategice de Apărare şi ...

ANALIZE, SINTEZE, EVALUĂRI
– Kazahstan – Iran – Pakistan – India; conducta de gaze
naturale Novi Urengoi – Tomsk – Urumtsi – Xian – Shanghai;
conducta de gaze naturale Novi Urengoi – Irkutsk
– Ulan Bator – Beijing; conducta de gaze naturale Saha
– Iacuţia – Habarovsk – Vladivostok – Seul (cu o variantă
spre Tokio). SUA participă atât la lucrările conferinţei
pentru exploatarea Mării Caspice, cât şi la finanţarea unor
proiecte strategice ruseşti pentru transportul petrolului şi
gazelor naturale.
Pe fundalul conflictului din Afghanistan, declanşat
în toamna anului 2001, Uzbekistanul şi Turkmenistanul
(locuite de populaţii turcice, orientate spre Ankara, şi
adversare ale tadjicilor şi kârgâzilor, de limbă şi influenţă
iraniană) au căutat să folosească SUA ca o contrapondere
la monopolul transportatorilor ruşi. În paralel cu instalarea
de forţe americane în ambele state, s-a început pregătirea
unor proiecte de anvergură pentru un sistem de conducte
cu terminalele în Pakistan, la Oceanul Indian. SUA apar,
astfel, ca un partener – concurent al F. Ruse, în jocul
petrolier – deci şi politico-militar – din Asia Centrală.
SUA
Au deţinut poziţii de primă mărime în Asia de Est şi
Centrală, până când fundamentaliştii islamici au preluat
conducerea Iranului (1979). În anii ’80, Washington-ul a
sprijinit direct şi indirect lupta armată a mudjahedinilor
afghani împotriva Armatei Roşii. După retragerea sovieticilor
din Afghanistan şi proclamarea statelor independente
din Asia Centrală, Washington-ul s-a concentrat asupra:
echilibrării „raportului de forţe” regional, grav afectat prin
destrămarea URSS; atragerea Kazahstanului, Uzbekistanului,
Turkmenistanului, Tadjikistanului şi Kârgâstanului
în circuitul economiei mondiale şi contracararea „monopolului
F. Ruse” asupra resurselor petrolifere din regiune;
sprijinirea independenţei statelor din Asia Centrală, a
regimurilor laice şi democraţiei; combaterea fundamentalismului
islamic şi a terorismului internaţional, a
traficului de arme şi componente nucleare şi a celui de
droguri etc. În acelaşi timp, aranjamente politico-militare
s-au materializat cu: Kazahstanul (denuclearizare, controlul
armamentelor, conversia industriei militare, reforma
militară etc.), Tadjikistanul, Uzbekistanul, Kârgâstanul
şi Turkmenistanul (prin intermediul PfP, al GUUAM şi
direct).
La nivel politico-diplomatic, SUA au devenit foarte active
din anii 1998 – 1999. Criza prelungită din Afghanistan
- ulterioară retragerii Armatei Roşii – a figurat pe agenda
priorităţilor Washington-ului. În 2000–2001, SUA s-au
alăturat eforturilor ONU pentru „pacificarea” Afghanistanului
şi stoparea activităţilor grupurilor fundamentaliste
tadjice, uzbece, turkmene şi kârgâze, susţinute de guvernul
taliban de la Kabul (Grupul „6+2” de gestionare a crizei,
format din SUA, China, F. Rusă şi cele 5 republici din Asia
Centrală). SUA vizau să realizeze o prezenţă semnificativă
în fiecare dintre regiunile Asiei (de Est, Centrală şi de Vest)
şi să aibă un cuvânt decisiv în gestionarea problemelor
regionale şi continentale.
Implicarea directă a SUA în Asia Centrală a luat amploare
după atacul terorist din 11 septembrie 2001, când
s-au pus bazele unei „Alianţe Antiteroriste” (SUA, F. Rusă,
state UE, state NATO şi partenere, republicile din Asia
Centrală, China, Japonia, Pakistanul etc.). Şefii de stat ai
celor „Trei Mari” – SUA, F. Rusă şi China – s-au întâlnit
în toamna anului 2001, cu prilejul reuniunii Procesului
de Cooperare Asia Pacific (octombrie, Shanghai). Cei
„Trei Mari” au condamnat „terorismul internaţional” şi
au hotărât să-şi „intensifice” cooperarea. Lupta împotriva
„terorismului internaţional” se va desfăşura sub egida
ONU, aceeaşi organizaţie urmând să gireze şi reconstrucţia
Afghanistanului, după înfrângerea talibanilor. Cooperarea
între state, menţinerea prezenţei SUA în Asia şi întărirea
legăturilor cu F. Rusă, Mongolia, India, Singapore, Vietnam,
Coreea de Sud şi Japonia sunt pentru Washington
condiţii ale menţinerii „echilibrului de putere” în Asia.
Înfrângerea rapidă a talibanilor nu a marcat, însă,
încetarea prezenţei militare internaţionale în regiune. Dispozitivul
SUA s-a întărit în Pakistan, stat ce a devenit principalul
aliat local al SUA. Pe teritoriul Afghanistanului,
unităţi nord-americane şi aliate (din International Security
Assistance Force) staţionează la Kandahar, Kabul, Herat,
Shindad, Baghram etc. (12.000 militari, dintre care 8.000
nord-americani, 1.000 canadieni şi 450 români). Baze
SUA şi NATO s-au instalat în republicile Asiei Centrale,
la Manas, Kurshi, Krilyab, Kakaidiy etc. Uzbekistanul
– cu o poziţie centrală în regiune şi cu aspiraţii de întâietate
în întreaga Vale Fergana – pare să devină obiectul
unei atenţii speciale. Autorităţile din Moscova privesc
cu nelinişte această prezenţă militară occidentală în Asia
Centrală, mult prea apropiată de bazele militare strategice
din Kazahstan şi de câmpurile petrolifere din bazinul
Mării Caspice.
Cu vădit interes este urmărită la Moscova relaţia
specială dintre SUA şi Uzbekistan (similară cu cea dintre
SUA şi Georgia), ultimul consolidându-şi puterea şi
distanţându-se de Kremlin. Exemplul Uzbekistanului a
fost urmat de Kârgâstan, unde s-au fixat solid alte forţe
militare occidentale. Turkmenistanul evoluează într-o
direcţie similară.
Opţiunile F. Ruse diferă de cele ale SUA şi în privinţa
viitoarelor evoluţii din Iran şi Irak. F. Rusă consideră
ambele state drept parteneri ideali pentru exporturile de
produse industriale şi de armament; contracte excelente au
fost realizate de Moscova, Teheran şi Bagdad pentru livrări
de centrale nucleare şi exploatarea câmpurilor petrolifere.
F. Rusă se opune, la nivel politico-diplomatic, oricărei
acţiuni în forţă a SUA în Irak şi Iran şi descurajează
iniţiativele vizând autonomizarea teritoriilor locuite de
minorităţile kurdă, azeră sau turkmenă. SUA, dimpotrivă,
consideră că statele respective sprijină „terorismul
internaţional” („Axa Răului” – Irak, Iran, Coreea de Nord)
∗
în absenţa reprezentanţilor UE, NATO şi ASEAN
IMPACT STRATEGIC nr. 1-2/2003
153