Impact strategic nr.6-7 - Centrul de Studii Strategice de Apărare şi ...

ANALIZE, SINTEZE, EVALUĂRI
China şi fostele republici sovietice din Asia Centrală. În
iulie 2000, F. Rusă, China, Kazahstanul, Kârgâstanul,
Tadjikistanul (Grupul de la Shanghai – Uzbekistanul
observator) au decis să-şi întărească cooperarea în lupta
împotriva „terorismului” şi „fundamentalismului islamic”;
Summit-ul „Grupului de la Shanghai”, din aprilie 2001, a
reiterat aceste hotărâri, în preliminariile „crizei afghane”
şi a decis să se opună unei ordini mondiale „unipolare”
(aluzie la SUA). Anterior, în octombrie 2000, F. Rusă,
Bielorusia, Kazahstan, Tadjikistan şi Kârgâstan au înfiinţat
„Uniunea Economică Euroasiatică”, structurată formal
după modelul UE. Lărgirea NATO, din noiembrie 2002,
ce va fi urmată de extinderea UE, între 2004 şi 2007, va
transforma F. Rusă într-un „partener al Europei”, fără
„drepturi speciale”, în reglementarea problemelor continentului.
Ca urmare, Moscova îşi intensifică implicarea în
Asia Centrală şi parţial în Orientul Apropiat şi Mijlociu.
Imediat după Summit-ul NATO de la Praga şi întâlnirile
cu preşedintele G. Bush şi liderii UE, V. Putin a efectuat
un turneu diplomatic în China şi India, ambele state fiind,
totodată, şi „partenere” ale SUA (începutul lunii decembrie
2002).
Moscova a apelat şi la CSI (Tratatul de Securitate
Colectivă al Comunităţii) pentru stabilizarea regiunii. O
Forţă Comună de Intervenţie Rapidă era proiectată încă
din 2000, cu unităţi din F. Rusă, Kazahstan, Tadjikistan şi
Kârgâstan, iar între Consiliile de Securitate din F. Rusă şi
aceste trei republici s-a semnat acorduri de cooperare. La
21 aprilie 2000, şefii de state din Uzbekistan, Kazahstan,
Kârgâstan şi Tadjikistan au încheiat un acord de cooperare
în lupta antiteroristă. În sudul Tadjikistanului, în aprilie
2001, s-au desfăşurat manevre militare cu state-majore şi
forţe armate din F. Rusă, Kazahstan, Tadjikistan, Kârgâstan
şi Uzbekistan („Southern Shield Exercise 2001” – chiar în
lunile în care se intensificau ciocnirile din Afghanistan,
dintre trupele talibanilor şi cele ale „Alianţei Nordului”).
Concomitent, Moscova a încurajat cooperarea militară
dintre Iran şi Tadjikistan, cu aportul F. Ruse (înţelegerile
din martie 2001).
În egală măsură, liderii F. Ruse s-au preocupat şi de
problematica Afghanistanului; în pofida eşecului militar
înregistrat în anii ’80, Afghanistanul rămâne o „piesă”
esenţială în jocul de forţe şi interese din spaţiul Asiei
Centrale şi de Sud, locul în care se interferează politicile
F. Ruse, SUA, Chinei, Indiei, Iranului şi Pakistanului.
Moscova a urmărit ca nici o putere străină să nu-şi impună
controlul în zonă şi ca ţara să nu devină o „rampă” de lansare
a „războiului islamic” în republicile musulmane din
Asia Centrală. De aceea, preluarea puterii la Kabul de către
talibani (1996) a fost considerată o ameninţare directă,
F. Rusă sprijinind „Alianţa Nordului” (compusă din trupele
minorităţilor uzbece şi tadjice, ostile guvernului din
Kabul); împreună cu Teheranul şi Beijingul, Moscova a
încercat, în 2000–2001, să închege un „front antitaliban” şi
să susţină o ofensivă a „Alianţei Nordului” şi autorităţilor
din Herat (pro-iraniene) împotriva talibanilor, aflaţi în
relaţii din ce în ce mai tensionate cu SUA şi Pakistanul.
Campania SUA împotriva regimului taliban, din toamna
anului 2001, a fost astfel primită cu oarecare satisfacţie de
F. Rusă şi de statele din Asia Centrală, care se pregăteau
deja de prin toamna anului 2000 să intervină împotriva
regimului fundamentalist de la Kabul. Cooperarea F.
Ruse şi a „Alianţei Nordului” – cu aportul Tadjikistanului,
Uzbekistanului şi Turkmenistanului - a reprezentat
un factor esenţial în prăbuşirea regimului taliban, sub
loviturile „Alianţei Antiteroriste”, (conduse de SUA), şi
în menţinerea stabilităţii actuale din Afghanistan.
Problema controlului resurselor petroliere şi de gaze
naturale din regiune preocupă Moscova în cel mai înalt
grad. După cum se cunoaşte, Asia Centrală şi bazinul Mării
Caspice (200 miliarde barili petrol şi 600 miliarde metri
cubi gaze naturale) adăpostesc zăcăminte – situate pe locul
trei în lume, după Golf şi Siberia – ce pot fi valorificate
foarte avantajos pe pieţele UE, ale Indiei, Chinei, Japoniei
şi Asiei de Sud-Est. F. Rusă este cel de-al treilea exportator
mondial de petrol şi vizează: controlul asupra celor
mai importante zăcăminte din Kazahstan (zona Tengiz)
şi conductelor de transport din Siberia şi Asia Centrală
spre Occident; să iniţieze – cu sprijin internaţional sau nu
– proiecte de construire a unor conducte de transport spre
Europa Occidentală, China şi India; să-şi asigure o participare
semnificativă la principalele proiecte internaţionale
(nord-americane şi UE) pentru extragerea, prelucrarea şi
transportul petrolului şi gazelor naturale etc. La sfârşitul
anului 2002, Gazprom indica drept priorităţi: gazoductul
Marea Baltică – Marea Britanie (5,7 miliarde de dolari);
Ural – Europa (prin Polonia şi Germania, 50 miliarde
de dolari); asocierea Kazahstanului la livrările de gaze
naturale (50 miliarde m 3 pe an din 2006) etc.
Statele riverane Mării Caspice se plasează pe poziţii
diferite în raport cu exploatarea şi valorificarea resurselor
locale. Iranul solicită încheierea unui acord între statele
implicate (Iran, Azerbaidjan, F. Rusă, Kazahstan, Turkmenistan)
de împărţire a bazinului Mării Caspice în
sectoare distincte (Iranul şi F. Rusă deţin nave militare
în Marea Caspică, Azerbaidjanul solicită instalarea unei
baze NATO, încurajat de Turcia). Statele din Caucaz şi
din Asia Centrală depind de reţelele de transport ruse,
motiv pentru care încearcă să promoveze şi proiecte alternative
(Baku – Ceyhan, Turcia, sau Azerbaidjan – Iran,
pentru Azerbaidjan). Turkmenistanul este interesat, de
exemplu, de proiectele SUA de „spargere” a monopolului
oleoductelor ruse prin Iran, Afghanistan şi Pakistan.
Companiile internaţionale (britanice, nord-americane şi
vest-europene) finanţează studiile pentru prospectarea,
extragerea, prelucrarea şi transportul gazelor naturale
cu sau fără participare rusească („British Petroleum” în
Azerbaidjan şi Iran, „Chevron” în Kazahstan şi F. Rusă). F.
Rusă are în atenţie: proiectul „coridorului transsiberian”,
cu autostradă şi conducte de petrol şi gaze naturale, ce va
permite mărfurilor din Japonia şi China să ajungă în 8-12
zile în Occident; cale ferată şi autostradă în sudul F. Ruse
152 IMPACT STRATEGIC nr. 1-2/2003