Impact strategic nr.6-7 - Centrul de Studii Strategice de Apărare şi ...

SECURITATE ŞI STRATEGIE MILITARĂ
Turciei, sau a Norvegiei, însă mai multă forţă nu poate
fi decât binevenită, bineînţeles pe cheltuiala propriilor
contribuabili. NATO este singura organizaţie la care ONU
poate face apel în vederea rezolvării unei crize majore
cum este cea referitoare la dezarmarea Irakului, pentru
furnizarea forţelor principale, indiferent de natura coaliţiei,
cu atât mai mult cu cât sunt necesare forţe masive care
se aduc pe mare.
Este greu de presupus ca o nouă alianţă, cu alţi
protagonişti, să apară peste noapte şi să deţină imediat o
forţă comparabilă.
Puterile maritime majore. Nici una nu este capabilă să
preia pe cont propriu controlul maritim global, în viitorul
previzibil, fără o notă de plată usturătoare, chiar dacă
ar exista un asemenea interes, cheltuielile nejustificând
câştigul. Soluţia ideală o constituie tot o alianţă solidă,
bazată pe valori comune şi pe interese pe termen lung,
concomitent cu suficienţa maritimă defensivă.
Dintre puterile navale majore, numai Rusia nu face
parte din NATO, însă, pare a fi renunţat la ambiţiile
de avea capacitatea să înfrângă NATO pe mare. După
renunţarea la programul de construcţie a portavioanelor,
cele deja construite fiind vândute, s-a axat pe tradiţionala
descurajare nucleară prin orientarea bugetului în direcţia
construirii de submarine cu rachete intercontinentale din
clasa Bulava. Dând dovadă de realism, probabil că Rusia
va colabora uneori, în funcţie de propriile interese, cu
NATO sau cu membri NATO. Pierzând Războiul Rece,
Rusia nu îşi poate permite să fie o superputere maritimă
şi nici nu are la dispoziţie toate condiţiile necesare pentru
a deveni.
Puterile maritime regionale. Situaţia şi viitorul acestora,
ca puteri maritime, depind de la caz la caz. Ele domină
sau ar putea domina spaţiul maritim într-o regiune întinsă.
În general, acestea sunt ţări care au o economie puternică
şi care depind în mare măsură de comerţul pe mare şi de
resursele de peste mări, cum este situaţia Japoniei, care are
forţe navale importante, moderne şi care are în domeniu
un potenţial remarcabil, dispunând de mulţi bani. Ea este
dependentă de furnizorii americani de armament naval şi
ar putea participa, în viitor, cu prudenţă, la controlul global
al mării. Ideea că ar putea deveni un perturbator major, de
unul singur, nu are consistenţă. Principala sa preocupare o
constituie înarmarea nucleară a Coreii de Nord şi ar putea
acţiona de pe mare în caz de pericol iminent.
China s-a străduit să-şi construiască o putere maritimă
considerabilă, aflată în plin avânt, inclusiv prin achiziţionarea
de portavioane şi demararea unui program
propriu de construcţii, ceea ce demonstrează veleităţi
ofensive. Perseverenţa tradiţională în atingerea obiectivelor,
dovedită cu ocazia restabilirii suveranităţii asupra
enclavelor Macao şi Hong Kong, îndreptăţeşte speranţele
în recuperarea Taiwanului şi a altor teritorii pe care le
revendică, aflate pe mare sau la litoral. Cu răbdare, ar
putea pune în operativitate forţe navale considerabile în
următorii 25-30 de ani, chiar dacă nu la nivelul ultimului
strigăt high-tech, intrând în rândul puterilor navale majore
şi ar putea contesta controlul maritim global, cel puţin în
zona sa de interes. Având în vedere implicarea tot mai
sporită a Chinei în crizele de pe glob, în special din Africa
sub-sahariană, China ar putea participa la controlul
maritim global, probabil numai sub mandat ONU şi nu
oriunde pe glob.
India, ca proaspătă putere nucleară, se află în expansiune
în domeniul puterii maritime, achiziţionând masiv
submarine moderne din Rusia şi chiar un portavion, pe
lângă reactivarea vechiului portavion cumpărat din Marea
Britanie de mai mult timp. Este probabil să-şi creeze o
forţă navală de lovire dotată cu rachete balistice şi de
croazieră, devenind un perturbator serios al echilibrului
din zonă, ţinând cont de vechile dispute teritoriale cu
Pakistanul şi cu China.
Pakistanul, aflat de asemenea în cursa nucleară, are
tendinţa de a răspunde prin forţe navale de contrapondere
şi de a se lansa în programe ambiţioase şi costisitoare,
contribuind la creşterea „presiunii” în Golful Bengal.
Cu toate că relaţiile dintre India şi Pakistan sunt tensionate,
părţile s-au abţinut de la escaladare, însă conflictul
are baze complexe, etnice, religioase şi culturale, putând
degenera în război de amploare, război aparţinând celui
de-al doilea val, cu acţiuni în principal terestre.
Este posibil ca aceste două naţiuni să ia parte
împreună, în următorii 25-30 de ani, la controlul maritim
global, în anumite condiţii, ţinând cont că, în misiunile de
pace ONU la care participă, ofiţerii pakistanezi şi indieni
colaborează excelent.
Africa de Sud, fiind cea mai dezvoltată ţară africană,
are toate condiţiile pentru a fi o putere maritimă regională
şi este implicată profund în eforturile de rezolvare a crizelor
şi conflictelor regionale ale Africii sub-sahariene.
Programele sale navale indică o tendinţă clară de a ţine
pasul cu noutăţile în domeniu şi ar putea participa la
grupări multinaţionale sub mandat ONU, în special în
Atlanticul de Sud şi în Oceanul Indian.
Brazilia şi Mexicul, cu tradiţii în domeniul maritim,
şi-au restrâns la maximum programele navale ca urmare
a constrângerilor financiare pe termen lung şi a absenţei
unor ameninţări directe la adresa suveranităţii. Deşi au
potenţial, aceste ţări nu pot deocamdată să contribuie la
controlul maritim global.
Argentina, deşi cu veleităţi de putere maritimă regională
şi cu tendinţa de a perturba situaţia din zonă, cum a
fost cazul Războiului pentru Insulele Malvine (Falkland),
aflată în dispută cu Chile pentru teritorii din Canalul
Beagle, având în dotare şi un portavion, se află în mari
dificultăţi financiare şi suferă încă unele consecinţe ca
urmare a înfrângerii în faţa Marii Britanii. Nu dispune de
o infrastructură serioasă pentru construcţii de nave de luptă
şi nu i se va permite, probabil, prea curând, să redevină
un perturbator într-o regiune destul de agitată.
122 IMPACT STRATEGIC nr. 1-2/2003