Impact strategic nr.6-7 - Centrul de Studii Strategice de Apărare şi ...

SECURITATE ŞI STRATEGIE MILITARĂ
Controlul litoralului de pe mare urmăreşte anihilarea
din faşă a oricăror tentative de ameninţare din partea adversarului
potenţial, indiferent de abordările acestuia. În
funcţie de posibilităţi, unele puteri maritime regionale sau
locale au dezvoltat „hoarde” de vedete rapide, purtătoare
de rachete sau de torpile, pentru a folosi avantajul numeric
şi a copleşi capacitatea de ripostă; deşi nu erau eficiente la
distanţe mari, nu permiteau apropierea navelor majore de
litoral şi pentru lovirea obiectivelor din adâncime vedetele
trebuie scoase din luptă. Soluţia vedetelor, deşi nu a fost
complet abandonată, s-a dovedit în cele din urmă costisitoare
şi lipsită de perspective, aceste nave mici neputând
menţine ritmul în care au fost modernizate navele mari,
(ele) fiind concepute pentru „o singură utilizare”. În ultimele
conflicte nu au avut parte de succese. În Războiul
Malvinelor nu au fost utilizate, în conflictul din Golful
Sirta au fost distruse înainte de lansarea rachetelor, în
războiul care a antrenat Iranul şi Irakul au efectuat doar
misiuni de patrulare, în războiul pentru eliberarea Kuweitului
au fost vânate de elicoptere britanice chiar în propriile
porturi, iar în războaiele Iugoslaviei au fost menţinute în
locurile de bazare, fără nici o intenţie de ieşire. Vedetele
rapide sunt, însă, foarte eficiente în acţiuni de infiltrare şi
de contrabandă pe distanţe mici.
Pentru controlul litoralului de pe mare (Sea Control
to Land Attack) este prevăzută o clasă de nave denumită
„navă de luptă la litoral” (LCS), cum ar fi distrugătorul
clasa DD21 Zumwalt, capabil să opereze în ape puţin
adânci, aflat în curs de omologare. Pe lângă rachetele
ALAM, capabile să lovească cu precizie la peste 1500 de
km şi sistemele artileristice de mare precizie de la bord,
această navă, dotată cu vehicule aeriene şi submarine
nepilotate, beneficiază de un sistem de imagine subacvatică
globală şi este capabilă să combată simultan toate
ameninţările, fără a se abate de la misiunea principală.
Rolul de apărare al portavioanelor în cadrul „Scutului
Maritim” va fi preluat de elicoptere multirol, cu misiuni
lărgite.
Bazarea Maritimă (Sea Basing) urmăreşte limitarea
importanţei crescânde a problemelor de suveranitate, reducând
dependenţa forţelor expediţionare de bazele de la
litoral. Acest concept va mări libertatea de acţiune şi va
reduce mult cheltuielile indirecte. Menţinerea (bazarea)
unei mari părţi a forţelor combatante pe mare permite mai
multă mobilitate şi flexibilitate în desfăşurarea forţelor la
litoral şi uşurează protecţia forţei în ansamblu.
Fundamentul Bazării Maritime este Nava de Prepoziţionare
a Forţei Maritime (MPF(F)), realizată, concepută
ca o platformă plată, cu suficient spaţiu pe punte pentru
elicoptere, avioane cu geometrie variabilă MV-22 Osprey
şi avioane F35 JSF. Această navă va îndeplini funcţii
multiple, de punct de comandă avansat pentru o forţă
combinată (JTF), precum şi funcţiuni de „cazarmă” şi
hotel, permiţând asamblarea unei forţe de tipul MEB
(Marine Expeditionary Brigade).
Conceptul, dezvoltat ca reţea de bazare maritimă
lărgită, furnizează sprijin logistic, comandă şi control,
precum şi sprijin de foc de pe mare, realizat prin Baza
Maritimă Mobilă (MOB). Pentru transporturi, inclusiv
transporturi grele, către litoral, sunt folosite nave rapide
şi vehicule pe pernă de aer, în sistem navetă.
Noua concepţie a puterii maritime include toate
preocupările de ultimă oră, ca digitalizarea câmpului de
luptă şi interoperabilitatea ISR, Sfera Operaţională (BOA)
în care toţi utilizatorii, indiferent de mediu, beneficiază
de informaţiile transmise de toţi senzorii, utilizând mai
puţine arme dar mai precise, reducând necesităţile logistice
şi deci costurile.
Acest fapt va permite o dominare eficientă a teatrului
de război, clasic sau asimetric, într-o abordare mai
agresivă, permiţând combaterea armelor de nimicire în
masă şi punând în practică, rapid şi eficient, interdicţiile.
Potenţialele conflicte vor putea fi prevenite înainte de
„încălzire”, iar acolo unde va fi necesară forţa aceasta va
fi aplicată fără multe discuţii şi negocieri.
Fără a se întrezări răsturnări de situaţie spectaculoase,
puterea navală va asigura şi în secolul XXI, ca pe tot
parcursul istoriei moderne, progresul civilizaţiei de tip
european, supremaţia maritimă fiind tot mai greu de
contestat.
Despre puterile maritime
Fără a fi nevoie de o clasificare, se pot schiţa analize
succinte despre tendinţele de evoluţie a puterilor
maritime în secolul XXI, ţinând cont de tendinţele
rezonabile de evoluţie şi de mijloacele financiare la
dispoziţie, acum şi în viitor.
Alianţele. Acum şi în viitorul previzibil, singura alianţă
care ar putea exercita controlul global este NATO. Ţările
care fac parte din grupul G7, toate puteri navale, sunt şi
membre NATO, cu excepţia Japoniei, deţinând împreună
cu ceilalţi membri, de pe patru continente, majoritatea
resurselor financiare şi cheile avansului tehnologic.
Caracterul global este dat de asocierea de fapt a unor
state care împărtăşesc acelaşi sistem de valori, pe filiaţia
Commonwealth-ului (Australia şi Noua Zeelandă) sau
pe filiaţia francofonă. În problemele de interes comun
membrii alianţei acţionează în comun, iar în situaţii de
interes local acţionează numai acei membri care au un
interes direct, cum este situaţia Franţei în Coasta de Fildeş,
a Marii Britanii în Arhipelagul Falkland, Australiei în
Indonezia, sau a Spaniei în cazul insulelor disputate cu
Marocul în Marea Mediterană. Deşi nu este întotdeauna
manifest, sprijinul membrilor NATO este şi va fi prezent,
chiar dacă nu în mod direct. Cei care au interese mai mari
şi mai îndepărtate geografic au o contribuţie mai mare, iar
cei cu mai puţine interese peste mări una mai modestă,
pe măsura ambiţiilor fiecăruia, însă sprijinul reciproc va
exista în continuare. Unii membri NATO duc o politică
de autosuficienţă în domeniul maritim, cum este şi cazul
IMPACT STRATEGIC nr. 1-2/2003
121