Impact strategic nr.6-7 - Centrul de Studii Strategice de Apărare şi ...

SECURITATE ŞI STRATEGIE MILITARĂ
dedicat luptei împotriva terorismului, în 2002 şi 2003,
SUA au consolidat cooperarea instituţiilor interne şi
internaţionale abilitate în contracararea fenomenului terorist,
au lucrat pentru recunoaşterea acestuia ca o problemă
de interes internaţional, exercitarea de presiuni asupra
statelor ce sponsorizează terorismul, încurajarea ţărilor
în curs de democratizare să se alăture coaliţiei antiteroriste,
pentru noi aranjamente de securitate şi alte măsuri
la nivel global.
Administraţia americană a avut intervenţii semnificative
în reuniuni internaţionale pe probleme de securitate
şi ale luptei împotriva terorismului: la Conferinţa
pentru securitate din Europa de la München (februarie
2002), reuniunea miniştrilor de Externe ai ţărilor NATO
şi partenere de la Reykjavik (mai 2002), Forumul NATO
de la Roma (mai 2002), reuniunea statelor Asiei de Sud-
Est din Brunei (unde s-a semnat un acord de cooperare
în domeniu) etc.
La Praga, în noiembrie 2002, s-a accentuat pe necesitatea
stabilirii unor legături mai strânse şi mai active cu
Federaţia Rusă, cu statele din Caucaz şi Asia Centrală,
din bazinul mediteranean şi Balcani. Îngrijorarea iscată
de terorismul islamic din fostele republici sovietice şi nu
numai a făcut mai uşoară apropierea punctelor de vedere
ale Washington-ului de cele ale Moscovei, trecerea la un
parteneriat mult mai profitabil pentru ambele părţi. Astfel
optimizat, dialogul cu Rusia s-a finalizat în crearea Consiliului
NATO-Rusia, ca nouă formulă de cooperare, şi
încheierea unui acord de dezarmare nucleară SUA-Rusia.
Invitarea în NATO a 7 noi state europene, la insistenţa
SUA, lărgeşte şi consolidează zona de stabilitate şi securitate
a Spaţiului Euro-Atlantic, introduce o nouă dimensiune
în relaţiile Washington-ului cu aliaţii europeni.
America nu a neglijat însă nici relaţiile cu ceilalţi
viitori actori globali, care în prezent au o voce distinctă
în concertul naţiunilor: Europa (prin actorul principal
UE, cu care se găseşte, în multe privinţe, în dezacord:
în chestiunea doctrinei loviturilor preventive, a atacării
Irakului, a legalităţii Curţii Penale Internaţionale etc.),
China, Japonia, India etc.
SUA au dat un sprijin activ asigurării securităţii în
Europa Centrală şi de Sud-Est, Asia Centrală, eforturilor
de consolidare a democraţiei şi accelerării reformei în
ţările foste comuniste din Est.
Intense acţiuni de mediere s-au purtat în Orientul
Mijlociu, pentru încetarea focului în conflictul israelianopalestinian.
Totodată, Washington-ul a avut de luptat cu
opoziţia unor state aliate în chestiunea ofensivei proiectate
împotriva regimului lui Saddam Hussein.
Agenda diplomatică americană cuprinde, după
declanşarea războiului din Irak, chestiuni stringente, cum
ar fi organizarea urgentă a ajutorului umanitar în regiunile
eliberate şi asigurarea tranziţiei politice de la regimul
dictatorial la unul democratic, a procesului de pace în
Orientul Mijlociu. Rezistenţe vor fi şi aici, cel puţin în
privinţa aspectelor tranziţiei, unde state ca Franţa apreciază
că o rezoluţie a Consiliului de Securitate al ONU, în
această direcţie, ar consfinţi un regim de ocupaţie. Evoluţia
politică post-Saddam, încredinţată iniţial autorităţilor
militare ale coaliţiei, naşte, de asemenea, discuţii în plan
diplomatic, britanicii susţinând că, în context, ar fi necesar
să sporească rolul politic al ONU.
Spre finele anului 2002 se observă deja că problema
armelor de distrugere în masă este mai importantă chiar
decât alte ameninţări teroriste. Coreea de Nord s-a retras
din Tratatul de neproliferare a armelor nucleare, ceea ce
a adus „chestiunea nord-coreeană” foarte aproape de cea
irakiană, deşi Washington-ul nu vrea să accepte o asemenea
ierarhizare şi caută să influenţeze Coreea de Nord
printr-o politică de presiune şi îndiguire.
Tot în plan politic, putem reţine, ca reuşite ale SUA şi
celorlalte state membre ale Alianţei Nord-Atlantice, consolidarea
relaţiei NATO-UE, sporirea cooperării celor două
organizaţii, prin coordonarea comună a influenţei politice,
dar şi economice, şi militare până la summit-ul praghez.
Cooperarea regională a vizat asigurarea stabilităţii şi
securităţii în sud-estul Europei. Diversele forme de cooperare
regională iniţiate au contribuit la grăbirea integrării
sud-estului Europei în UE şi Alianţa Nord-Atlantică,
pornind de la realitatea că regiunea aparţine, de fapt, sistemului
de valori al comunităţii europene şi euroatlantice.
Pe termen lung şi mediu, cooperarea din sud-estul Europei
va monitoriza şi răspunde la problemele din Balcani, zona
Mării Negre şi Orientul Mijlociu.
Anul trecut s-au finalizat acţiuni de întărire a cooperării
transatlantice în domeniul juridic şi al poliţiei, SUA primind
asistenţă în sfera urmăririi şi extrădării, a accesului
direct la sistemul de informaţii al UE, cooperând strâns
cu Europol şi punând bazele cooperării cu viitorul organism
de urmărire juridică europeană – Eurojust. Cooperarea
transatlantică a generat o îmbunătăţire a securităţii
traficului aerian şi a legislaţiei de „îngheţare” a fondurilor
teroriştilor.
O revitalizare deplină a relaţiilor transatlantice este însă
posibilă doar pe termen lung. Iar aceasta depinde mai ales
de Europa. Bătrânul continent trebuie să fie mai angajat în
soluţionarea problemelor de securitate, mai îngăduitor faţă
de unele dezacorduri cu Statele Unite şi mai responsabil
în domeniile apărării, securităţii şi politicii externe. Toate
acestea ar reechilibra balanţa de putere dintre cei doi aliaţi
– Europa şi SUA. Deocamdată, identificăm drept probleme
transatlantice deschise: dualitatea puterii în NATO,
distanţa ce separă SUA de Europa în privinţa înarmării şi
revoluţiei în domeniul militar, efortul de a păstra aceeaşi
viziune asupra lumii.
Instrumente economice
IMPACT STRATEGIC nr. 1-2/2003
115