Impact strategic nr.6-7 - Centrul de Studii Strategice de Apărare şi ...

SECURITATE ŞI STRATEGIE MILITARĂ
în funcţie de obiectivele vizate, s-a urmărit interdicţia
de forţe, interdicţia logistică (aprovizionarea tehnicomaterială)
şi interdicţia surselor (de aprovizionare şi
prelucrare). Acest concept s-ar putea denumi „blocarea
în adâncime pentru impunerea unor soluţii politice”,
având în vedere şi declaraţiile oficialilor Pentagonului,
referitoare la faptul că opţiunea privind declanşarea
operaţiunilor aeriene împotriva Iugoslaviei a fost o decizie
politică şi nu una militară.
Acest concept a putut să ofere aliaţilor rezultatele
scontate, dar în condiţiile în care raportul de forţe a fost
disproporţionat, NATO având superioritate atât din punct
de vedere cantitativ, cât şi calitativ.
Principalele conflicte militare postbelice, dar mai
ales cele din Golf, Iugoslavia şi din Cecenia, au scos în
evidenţă amploarea şi importanţa componentei verticale,
cu cele două laturi distincte - aeriană şi antiaeriană. Astăzi,
u se mai poate vorbi numai de operaţii în spaţiul terestru
sau maritim, ci de operaţii aero-terestre sau aero-navale.
Mai mult, unele state şi-au atins scopurile fără angajarea
imenselor forţe terestre. În aceste condiţii, se poate afirma
că cel care câştigă confruntarea în spaţiul aerian are mari
şanse de a avea succesul final în război.
Din totalitatea războaielor (conflictelor) desfăşurate în
ultimul timp, pentru fenomenele de ameninţare/agresiune
şi descurajare/ripostă aeriană, cele mai semnificative sunt:
operaţia „Desert Storm”, operaţia „Desert Fox” şi operaţia
„Allied Force”.
Principalele concluzii şi învăţăminte desprinse din
ultimele conflicte militare pot fi grupate pe două module şi
anume: generale şi specifice anumitor tipuri de operaţii.
Mărirea razei de acţiune a avioanelor, apropierea aerodromurilor
aviaţiei (portavioanelor) de linia de contact
(frontieră) au determinat creşterea amplorii şi intensităţii
acţiunilor de luptă ale aviaţiei şi au făcut posibilă
declanşarea prin surprindere a acţiunilor. De asemenea,
a sporit numărul avioanelor care pot acţiona la înălţimi
foarte mari sau foarte mici, pentru a limita posibilităţile
de a executa bruiajul radio şi de radiolocaţie, prin mărirea
numărului de generatoare de bruiaj, în aer şi la sol.
În cadrul gamei proprii de misiuni, aviaţia de vânătoare-bombardament
a încercat să-şi mărească capacitatea
de supravieţuire prin reducerea eficacităţii sistemelor de
luptă ale inamicului aerian prin: utilizarea noilor tipuri de
armamente care permit evoluţia purtătorului în afara bătăii
armamentului sol-aer sau aer-aer; utilizarea rachetelor
antiradiolocaţie; evitarea zonelor puternic apărate; zborul
în formaţii speciale pentru a determina o mai dificilă sesizare
a pericolului şi identificare a ţintelor de către staţiile
de radiolocaţie; zboruri de inducere în eroare şi manevre
încrucişate în zbor.
Aviaţia, elicopterele, sistemele de cercetare-lovire de
înaltă precizie, războiul electronic şi cel informaţional
au dat o adâncime aproape nelimitată acţiunilor de
comandă şi control dar şi sistemelor de sprijin (informaţii,
comunicaţii, logistice).
A apărut tendinţa de a distruge baza economicomilitară
a adversarului şi au fost identificate noi categorii
de ţinte care să fie lovite (surse de materii prime, baza de
cercetare ştiinţifică şi experimentare, alte obiective civile
cu aplicaţii militare în caz de război).
2. Operaţii aeriene
a. Operaţia „Desert Storm”
Operaţiile aeriene au fost planificate în trei faze (componente):
campania aeriană strategică, supremaţia aeriană
şi pregătirea acţiunilor terestre. Acţiunile au debutat printro
neutralizare puternică a mijloacelor de radiolocaţie
irakiene. În cele 39 de zile ale operaţiilor aeriene s-au
realizat o medie de 1.400 ieşiri pe zi. Din cele 215.000 de
rachete şi bombe lansate de aviaţie, 10.500 au fost dirijate
prin laser, iar din acestea mai mult de 8.000 au fost lansate
asupra ţintelor strategice. Avioanele F-117 au executat cu
predilecţie misiuni de importanţă strategică. S-a confirmat
posibilitatea executării de lovituri precise şi eficiente. Au
fost sparte tiparele în ceea ce priveşte durata şi modul de
acţiune într-o operaţie aeriană ofensivă.
Armata irakiană a folosit o tactică de ascundere, care
le-a permis continuarea acţiunilor de ripostă antiaeriană
datorită păstrării în rezervă a 20% din staţiile de radiolocaţie,
în condiţiile refugierii aviaţiei irakiene în Iran, şi
după 10 zile de acţiuni de luptă ale forţelor internaţionale
pentru scoaterea din funcţiune a sistemului irakian al
ripostei antiaeriene. În pofida unei cercetări intense, executate
din aer şi din cosmos, timp de cinci luni, serviciile
americane de informaţii nu au reuşit să descopere locurile
reale de dislocare a complexelor mobile de rachete solsol
şi sol-aer ale inamicului şi nici să stabilească numărul
real al acestora. Această mascare a fost posibilă datorită
instalării unui mare număr de machete ale instalaţiilor de
lansare care reflectau undele radio.
Concluzia principală, care a fost confirmată şi în
operaţia „Allied Force”, a fost aceea că eforturile vor
fi concentrate pe coordonata verticală, iar accentul va
fi pus pe distrugerea celor mai importante capacităţi de
acţiune, asigurare, protecţie, militare şi economice ale
inamicului, paralizându-i acestuia voinţa politică de a
rezista şi acţiona.
b. Operaţia „Allied Force”
Decizia de utilizare a puterii aeriene, ca element central
al confruntării dintre NATO şi Iugoslavia, a scos în
evidenţă faptul că maniera de a executa acţiuni ofensive se
schimbă, accentul punându-se pe lovituri limitate, precise,
care să nu expună militarii proprii şi care să diminueze
riscul producerii de pierderi colaterale.
Pentru îndeplinirea obiectivelor, NATO, deşi nu a avut
106 IMPACT STRATEGIC nr. 1-2/2003