Impact strategic nr.6-7 - Centrul de Studii Strategice de Apărare şi ...

SECURITATE ŞI STRATEGIE MILITARĂ
coaliţie. Nu este însă aşa. Aceste tipuri de strategii bazate
pe reuniuni (uneori ale unor concepte contradictorii) au
cel mai mic coeficient de integralitate. Ele sunt strategii
de scurtă durată – de fapt, nici nu sunt strategii coerente,
ci doar strategii de colaborare în vederea realizării unui
obiectiv politic comun -, care nu se constituie din timp,
ci prin simplă alăturare. Strategiile de coaliţie sunt deci
strategii de contiguitate, cu tot arsenalul de incompatibilităţi
care rezultă de aici. Răspunzând însă unei politici
comune (sau care are puncte comune), este posibil ca
armonizarea acţiunilor, la nivel strategic, să se realizeze
printr-un efort comun de colaborare (dar „fiecare în fâşia
lui“, cum se spune), care să fie benefic pentru toată lumea.
Ceea ce se întâmplă la ora actuală în criza Irakului este
edificator. Statele Unite ale Americii şi o parte din partenerii
săi strategici se pregătesc pentru declanşarea unei
acţiuni militare împotriva liderului de la Bagdad. Dacă o
astfel de acţiune va fi declanşată, strategia folosită acolo
va fi una de coaliţie, dar predominant americană, întrucât
Statele Unite ale Americii constituie axul în jurul căruia
se constituie o astfel de coaliţie.
Strategia cea mai eficientă în noul cadrul geopolitic
şi geostrategic planetar va fi însă cea de alianţă. Ea corespunde
noii politici de creare a unor puternice entităţi
şi capacităţi internaţionale de răspuns şi de reacţie, astfel
încât, atunci când este nevoie să se folosească forţa, să
se acţioneze unitar, rapid şi eficient. Strategia de alianţă
exprimă tot o dialectică a voinţelor, dar nu a celor care
se confruntă, deci nu pentru rezolvarea diferendului dintre
ele, ci a voinţelor care colaborează pentru tratarea,
prevenirea sau soluţionarea corespunzătoare a riscurilor
şi ameninţărilor cu care se confruntă lumea în această
nouă etapă. Acestea sunt, în general, reacţii sau acţiuni
ale răului din această lume, adică terorism, ciberterorism,
crimă organizată, trafic de droguri, de influenţă şi
de carne vie, dezastre de toate felurile şi, peste toate,
riscuri şi ameninţări nucleare, chimice şi biologice şi
chiar genetice.
Directiva ministerială a NATO 2003 arată că un război
de intensitate maximă împotriva NATO este puţin probabil,
dar nu imposibil. Or, gradul mic de probabilitate a
unui astfel de război înseamnă prelungirea timpilor de
avertizare şi crearea condiţiilor organizării unei reacţii
pe măsură. Alianţa are însă în vedere nu doar războiul de
amploare, ci şi alte modalităţi prin care securitatea aliaţilor
poate fi ameninţată. Una dintre acestea este instabilitatea
regională în vecinătatea NATO sau chiar mai departe de
arealul său, între care se situează şi proliferarea armelor
de distrugere în masă. De aici rezultă cerinţa de a avea
forţe agile, flexibile, cu capacităţi tehnologice adecvate
şi, în acest sens, crearea de forţe şi capabilităţi pregătite
pentru orice nivel de misiune NATO. Iată o coordonată
esenţială a strategiei forţelor şi mijloacelor, care se va
regăsi în politicile şi strategiile naţionale.
„NATO are nevoie de forţe şi capabilităţi moderne, robuste,
interoperabile, credibile, apte să execute operaţiuni
de apărare colectivă şi să ţină la distanţă riscurile care
pot să apară; să se disloce rapid, oriunde şi oricând se
cere pentru a trata crizele apărute; să aibă capacitate de
autosusţinere în lipsa unui sprijin al ţării gazdă; să aplice
o forţă decisivă bazată pe eficienţă şi acurateţe împotriva
oricăror adversari; să dezvolte o protecţie adecvată împotriva
ameninţărilor cu arme nucleare, bacteriologice şi
chimice; să opereze în acelaşi fel cu forţele altor Aliaţi.“
(Directiva ministerială NATO 2003). Potrivit acestei
Directive, cerinţa pentru forţe care nu pot fi dislocate în
afara teritoriului naţional, cu sprijin logistic complet, va
fi limitată. Trebuie însă asigurată şi în ţară disponibilitatea
de forţe necesare pentru a face faţă inclusiv pericolului
unui atac terorist. Iată o cerinţă specifică Alianţei, extrem
de importantă, care configurează o altfel de fizionomie a
forţei. Este vorba de o forţă activă operaţională, gata de
acţiune douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru,
capabilă să îndeplinească orice misiune. Filozofia nucleelor
în jurul cărora, la nevoie, se vor mobiliza forţele necesare
la război este depăşită. Războiul este acum şi aici, iar
forţele trebuie să fie gata de acţiune în acest moment. Noi
am propus de mai multă vreme ca, atât în strategia forţelor,
mijloacelor şi resurselor, îndeosebi în cea generativă, să
se aibă în vedere principiul identităţii structurilor de pace
cu cele de război, principiul reacţiei rapide şi principiul
integralităţii. Vremea armatelor cu majoritatea efectivelor
care se mobilizează a trecut. Războiul viitorului nu mai
lasă timp pentru mobilizare. De aici, desigur, nu se deduce
că orice fel de mobilizare este exclusă, ci doar faptul că
principiul reacţiei imediate trece în prim plan.
Directiva precizează, de asemenea, că nu este nevoie să
fie menţinute forţe convenţionale numeroase, întrucât nu
există ameninţări convenţionale pe scară largă împotriva
Alianţei, dar ţările trebuie să-şi menţină capacitatea de a
constitui şi reconstitui forţe mai puternice pentru cazul în
care apar astfel de ameninţări (deci nu se exclude mobilizare).
Strategia forţelor nu este, deci, o strategie în sine; ea
trebuie să răspundă unor comandamente politice majore
fixate de Alianţă. Aceste comandamente sunt flexibile şi
realiste. Nu foloseşte la nimic să întreţii o armată de un
milion de oameni înzestrată cu mijloace neperformante,
în timp ce un război care să necesite o astfel de armată
este aproape imposibil.
De unde rezultă o altă cerinţă majoră a strategiei de
alianţă, aceea a direcţionării resurselor către forţele active.
Alianţa nu exclude existenţa rezerviştilor, dar fixează
o exigenţă majoră în privinţa acestora: trebuie pregătiţi la
nivelul cerinţelor Alianţei.
Forţele Alianţei trebuie să fie în măsură să îndeplinească
mai întâi orice cerinţă privind apărarea colectivă.
În acest sens, „NATO planifică să posede capabilitatea
de a conduce concomitent trei operaţii întrunite majore 3
pentru perioade mai mari de doi ani.“ În acelaşi timp,
Directiva subliniază şi necesitatea menţinerii în Europa
a unor forţe nucleare minime (dar suficiente) pentru o
descurajare credibilă.
Structura de forţe trebuie să asigure capacitatea de a
102 IMPACT STRATEGIC nr. 1-2/2003