PROVOCĂRI LA ADRESA SECURITĂŢII ŞI STRATEGIEI LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XXI

• Putem considera că o altă formă de control de către stat al
globalizării şi al actorilor globali este prin transfer de competenţe.
Cum înstrăinarea suveranităţii, ca atribut esenţial statal, nu este posibilă,
nici către un alt stat, nici către un actor global, statul poate ceda doar
competenţe, privite ca instrumente necesare participării la relaţiile
internaţionale, în sens larg, dar şi pe plan intern. UE primeşte
competenţe de la statele membre, nu în ideea de a compromite
conceptul de stat şi de a demonstra că statul este slăbit sub impactul
globalizării, că este silit să abandoneze vechile sale funcţii şi atribuţii, ci
tocmai pentru a prezerva suveranitatea ameninţată de globalizare,
înstrăinând acele competenţe derivate din aceasta la un nivel comun de
interes şi de participare a membrilor.
Este vorba despre o perpetuare a funcţiilor şi obiectivelor
statale, însă la un nivel comun interstatal - dacă ne raportăm la nivelul
actual al UE, în care statele continuă să deţină rolul prioritar în
construcţia comunitară, prin intermediul Consiliului de Miniştri. Dacă
ar exista transfer de suveranitate în UE, acesta ar distruge iremediabil statul,
în favoarea unui actor global. Însă, pe plan juridic internaţional,
suveranitatea aparţine exclusiv statelor, care nu o pot înstrăina, nici voluntar,
nici forţat, deoarece li se opun numeroase norme imperative de drept
internaţional, axate pe ocrotirea şi prezervarea suveranităţii, ca bază a bunei
funcţionări şi a existenţei întregii ordini juridice internaţionale 55 .
Înstrăinarea suveranităţii de către un stat ar putea fi percepută de
comunitatea internaţională ca un lucru ilegal, deoarece nici o suveranitate nu
este absolută, pentru a fi exercitată cu prejudicierea funcţiilor tradiţionale ale
statului ce o deţine şi ale celorlalţi membri ai comunităţii internaţionale.
Chiar şi atunci când mai multe state decid să pună în comun
competenţe pentru a construi o nouă ordine juridică regională,
suveranitatea lor rămâne nealterată, întrucât este înscrisă şi ocrotită la
nivel de principiu în documentele internaţionale ale dreptului
internaţional contemporan 56 . Înstrăinându-şi suveranitatea, statele UE ar
contraveni flagrant dispoziţiilor Cartei ONU, care pleacă de la premisa că
suveranitatea este un bun inalienabil al oricărui stat şi că nu este permisă
o folosire discreţionară a sa de către stat, deoarece s-ar leza ordinea juridică
internaţională 57 . Carta ONU porneşte de la premisa protecţiei suveranităţii,
55 Edwin GLASER – Statele mici şi mijlocii în relaţiile internationale, Ed. Politică, 1971, p.
161-166.
56 Bogdan AURESCU- Noua suveranitate. Între realitate juridică şi necesitate politică în
sistemul internaţional contemporan; Ed. All Back, 2003, p. 76.
57 De aceea, este evitată referirea la transferul de suveranitate către UE, preferându-se
calificarea mai neutră şi tehnică a acestui proces ca «transfer de competenţă». Cf. Guy ISAAC
133
a prezervării sale ca bază a comunităţii internaţionale; raţionând din aceasta
perspectivă, un acord liber între state pentru a-şi înstrăina suveranitatea este
asimilat unei încercări de a destabiliza ordinea internaţională legală, de a
încălca egalitatea juridică între state, deoarece transferul de suveranitate
către un actor global sau către un alt stat îl plasează pe acesta într-o poziţie
superioară celorlalţi participanţi iniţiali la relaţiile internaţionale. De aceea,
statele UE au în vedere transferuri de competenţă spre un nivel comun, în
care tot statele, prin institutţi interguvernamentale, să le exercite.
Nu este exclus ca UE să se transforme într-un suprastat, ceea ce ar
avea consecinţe deosebit de serioase asupra caracterului coordonator al
dreptului internaţional 58 , asupra ordinii internaţionale bazate pe egalitatea
statelor, dar şi mai concret, în stabilirea de relaţii internaţionale cu state
nemembre ale Uniunii.
Transferul de competenţe către o entitate distinctă, cum este
Uniunea Europeană, nu afectează însă esenţial suveranitatea, deşi în tratatele
comunitare, tipice unei organizaţii de integrare, nu există prevederi
exprese care să protejeze suveranitatea, ci doar o generală obligaţie de
respectare a identităţii naţionale a statelor membre, ca unul din
elementele tradiţionale ale statului-naţiune.
Prin acest transfer de competenţe cu scop funcţional, şi nu politic,
precum în cazul suveranităţii, statele membre îşi propun să îşi administreze
şi să îşi valorifice mai bine funcţiile şi atribuţiile, inclusiv cele trei elemente
- populaţie, teritoriu şi autoritate publică, apelând la o combinaţie de metode
interguvernamentale şi comunitare, pentru a preîntâmpina efectele nocive
ale globalizării asupra entităţii statale, luate în mod individual.
Comunitarizarea devine o metodă de protecţie a statuluinaţiune
în faţa globalizării 59 , în ciuda poziţiei de actor dominant pe care
statul continuă să o aibă în plan internaţional. Este vorba de o strategie de
preîntâmpinare a anarhiei, nu de o inevitabilă dispariţie a statului, ca
model politic desuet. Este vorba de o proiectare a funcţiilor tradiţionale ale
statului la un nivel teritorial mai larg, de o menţinere a concepţiei sale
teritoriale sub impulsul fenomenelor transnaţionale.
– Droit communitaire general, Paris, 1990, Masson, p. 304-305. Nicoleta DIACONU -
Sistemul instituţional al Uniunii Europene, Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 5.
58 Claire DEMESMAY- Au- dela de l 'Etat –nation: Quelle démocratie pour l 'Europe?, htm,
s.a, s. l. Mohamed Salah M. MAHMOUD- Mondialisation et souveraineté de l' Etat; Journal
du Droit International, no. 3/123/1996, Ed. Juris- Classeur, p. 643-644. Mihai MATIEŞ, Dorina
NĂSTASE –Viitorul sistemului de securitate al Uniunii Europene şi contribuţia României la
acest capitol, în lucrarea Un concept românesc privind viitorul Uniunii Europene, op. cit.,
p. 119.
59 Sever AVRAM- Noul concept asupra Uniunii Europene din perspectivă românească, p. 361-
364.
134