PROVOCĂRI LA ADRESA SECURITĂŢII ŞI STRATEGIEI LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XXI

drept fundamental interstatal 41 , ar rămâne fără principalul său beneficiar,
fără un subiect de drept dedicat funcţiei sale de a aduce la îndeplinire norma
internaţională, de a o respecta şi de a sancţiona violarea sa; ar rămâne un
drept fără creatorul său, care nu mai are sursă de legitimare, nici origine
juridică - statul fiind singurul subiect de drept dotat cu acea capacitate de a
emite norme pe plan internaţional, datorită calităţii sale unice de a fi
suveran.
Fără stat, ordinea juridică internaţională, ca totalitate a normelor de
drept internaţional, dar şi a relaţiilor de drept internaţional – privită, deci, în
dinamica sa, nu doar sub o exclusivistă latură normativistă -, ar fi
iremediabil afectată, deoarece nu ar exista un continuator viabil al
statului dotat cu suveranitate care să elaboreze norme şi care să intre în
relaţii cu entităţi similare, într-o epocă post-statală – poate doar o
Uniune Europeană puternică, aflată intr-o etapă post-constituţională,
de maturizare a cadrului său instituţional şi perfecţionare a
instrumentelor sale legale.
Absenţa statului nu ar face doar ca întregul drept internaţional
actual să rămână fără obiect, ci ar declanşa haos în lumea politică şi
economică internaţională, lăsând populaţiile fără protecţie în faţa
ameninţărilor şi a forţelor globalizării. Acest lucru ar provoca un
dezechilibru major între interesul public, care nu mai este apărat şi promovat
de stat, şi interesele private, încurajând, totodată, proliferarea ilegalităţii.
Lipsa normei internaţionale şi interne, datorată dispariţiei
unicului liant normativ între cele două ordini - statul -, provoacă
apariţia ilegalităţii la nivel de societate naţională şi internaţională. Lupta
diferitelor grupuri de interese pentru preluarea puterii de facto şi o nouă
legitimitate accentuează instabilitatea unei epoci post-statale lipsite de etică
şi de norme internaţionale viabile.
Actorii globali nu deţin suveranitate, ca atribut esenţial, pentru
a fi capabili şi îndrituiţi a emite norme valabile; cum pot fi substituenţi
sau competitori ai statului, entităţi care nu au personalitate juridică deplină
pe plan internaţional? În ciuda activităţii lor transfrontaliere, actorii nonstatali
nu pot construi o ordine juridică internaţională, deoarece nu pot
să îşi asume sau nu doresc o asumare a obligaţiilor ori o exercitare a
drepturilor în orice domeniu al vieţii internaţionale, precum statul.
41 A se vedea şi sfera de aplicare – exclusiv interstatală - a Declaraţiei ONU asupra principiilor
dreptului internaţional privind relaţiile de prietenie şi cooperare între state; adoptată la sesiunea
XXV, 1970, AG ONU, ca o concretizare a prevederilor din Carta ONU, semnată la San
Francisco, la 26 iunie 1945, şi intrată în vigoare la 24 octombrie 1945, document fundamental
pentru dezvoltarea întregului drept internaţional contemporan.
125
Actorii globali sunt entităţi ce exercită o influenţă importantă întrun
domeniu anumit de activitate, care adesea nu pot fi localizaţi şi supuşi
regimului juridic al unui anumit stat, datorită caracterului lor transnaţional;
însă, această activitate poate fi doar una aparţinând domeniului comercial,
bancar sau al serviciilor; nu vom întâlni actori non-statali având activităţi
transnaţionale în sectoare complet diferite şi, în acelaşi timp, numeroase. De
asemenea, aceste activităţi transnaţionale nu sunt consacrate unor obiective
de interes public, deoarece actorul non-statal nu îşi exercită activitatea,
simultan, la două niveluri - public şi privat. Acest tip de actor cunoaşte doar
activitatea în interes privat, întrucât domeniul public este un domeniu
rezervat statului, datorită legitimităţii sale, ca subiect suveran.
Actorii non-statali nu ar putea prelua elementele statale -
teritoriu, populaţie, autoritate publică - tocmai datorită caracterului lor
transnaţional, care refuză orice teritorializare sau concentrare a puterii
într-un anume loc; în al doilea rând, suveranitatea nu poate fi
transferată, fără acordul statului de la un subiect legitim la unul
nerecunoscut ca atare pe plan internaţional - precum majoritatea actorilor
globali – cu excepţia Uniunii Europene.
Ideea transferului de suveranitate de la stat la alte entităţi a fost deja
abordată, însă cu anumite limitări: nu statul este deţinătorul originar al
suveranităţii, acesta fiind, în mod istoric şi simbolic, poporul, de unde şi
originea strânsului liant între stat şi naţiune, a unui transfer istoric specific
tipului de stat modern creat la Wesphalia.
Mai mult, actorii globali nu pot primi de la colectivităţi teritoriale
specifice puterea de a le reprezenta, dacă nu îşi asumă sarcini concrete de a
le proteja pe multiple planuri şi în mod concomitent, o misiune deosebit de
complexă, pentru care nu sunt pregătite şi pe care doar statul a perfecţionato
în secole de experienţă istorică.
O altă limitare la ideea transferului de suveranitate priveşte
viabilitatea acestui transfer: cele două entităţi, cea care transferă
suveranitatea şi cea care o primeşte - dacă admitem să discutăm din
perspectiva teoriei transferului de suveranitate, şi nu de competenţă -
trebuie să fie similare, pentru ca acest transfer să fie valabil: cu alte
cuvinte, transferul nu poate opera decât de la stat la stat. Însă, observăm
că, pe continentul european, transferul de competenţe se face de la stat la o
entitate cu totul nouă, pe care ar fi prematur să o numim supra-stat
european 42 .
Ordinea juridică internaţională se bazează pe un principiu născut
din natura interstatală a relaţiilor internaţionale clasice: statul ca actor unic
42 Elzbieta DYNIA- European Integration and National Sovereignty; The Polish Quarterly of
International Affairs, spring 1998, vol. 7, no. 2, Warsaw, p. 91.
126