PROVOCĂRI LA ADRESA SECURITĂŢII ŞI STRATEGIEI LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XXI

Tematica securităţii mondiale, continentale şi regionale s-a aflat
printre problemele principale cu care s-a confruntat umanitatea în ultima
parte a mileniului doi, în care statul naţional a ocupat un loc central în
organizarea vieţii sociale. Acelaşi loc îl ocupă şi în prezent, când se încearcă
găsirea unei noi abordări a teoriei naţiunilor, care să satisfacă exigenţele
progresului impus de fenomenul globalizării. Conceptul „securitate
mondială” (numit şi „securitate globală” sau „securitate internaţională”), în
lucrările de specialitate, defineşte acea stare a sistemului de relaţii
internaţionale „în care toate statele lumii se află la adăpost de orice
agresiune, act de forţă sau de ameninţare cu forţa în raporturile dintre ele,
de orice atentat la adresa independenţei şi suveranităţii lor naţionale sau a
integrităţii lor teritoriale” 2 , sau „care presupune eliminarea războiului ca
mijloc de reglementare a disputelor” 3 , iar exemplele – variaţii de cuvinte şi
fraze care exprimă acelaşi mesaj –, ar putea continua. Ideea centrală este
relaţia de echilibru dintre toate ţările, de asigurare a păcii, la care concură
mecanisme şi instituţii internaţionale menite să conserve valorile
fundamentale ale statelor – independenţa, suveranitatea şi integritatea
teritorială. Prin urmare, atunci când se vorbeşte de securitate globală, cel
mai adesea se fac referiri la unitatea de bază a sistemului organizării vieţii
sociale din prezent – statul. Are indubitabil acest punct de referinţă un rol
pivotal obiectiv sau este adus în prim plan în mod subiectiv de către
„ienicerii” acestei forme de organizare a vieţii sociale? Aşa cum civilizaţia
occidentală a început a gândi la o nouă viziune asupra teoriei naţiunilor, nu
trebuie oare încercat să se lucreze şi la o nouă viziune asupra securităţii
mondiale, în care temele majore să le ocupe securitatea evoluţiei omului, iar
cele legate de securitatea actorilor relaţiilor internaţionale din prezent să
treacă în plan secund? Orice încercare de răspuns exact la aceste întrebări nu
poate fi demonstrată ca fiind adevărată sută la sută, pentru că va conţine o
serie de presupuneri. Prin urmare, răspunsurile nu pot fi altceva decât nişte
opinii care vor fi confirmate parţial, mai mult sau mai puţin, de vectorul
timp. Considerăm însă certă ideea potrivit căreia „securitatea este unul din
acele concepte internaţionale care capătă un conţinut diferit în fiecare
epocă istorică” 4 . Important este că, în prezent, teoreticienii încearcă o
abordare mult mai largă a problematicii securităţii mondiale faţă de cum
2 xxx – Culegere de termeni, concepte şi noţiuni de referinţă din domeniile politicii
militare, securităţii naţionale şi apărării armate, Editura Militară, 2000, p. 245, idem în
Dicţionar diplomatic, Editura Politică, Bucureşti, 1979, p. 788.
3 xxx – Mică enciclopedie de politologie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977,
p. 402.
4 xxx – Interesul naţional şi politica de securitate, Institutul Român de Studii Internaţionale,
Bucureşti, 1995, p. 152.
99
aceasta era gândită în trecut, în care viitorul celei mai inteligente creaţii de
pe Pământ – omul – , capătă valenţe sporite.
Conceptul „securitate europeană”, conform dicţionarelor 5 şi multor
lucrări de specialitate, exprimă aceeaşi idee privind crearea unor mecanisme
în relaţiile interstatale europene care să conserve valorile fundamentale ale
statelor. În principal, aspectul care diferenţiază acest concept de cel al
securităţii mondiale este legat de factorul spaţiu, care este redus la limitele
continentului. Alte particularităţi ale securităţii continentale sunt
determinate de modalitatea obiectivă şi subiectivă a evoluţiei statelor
europene şi a relaţiilor dintre acestea. Astfel, când se vorbeşte de realizarea
unei securităţi europene, nu este lipsit de importanţă locul de unde se fac
auzite afirmaţiile respective, deoarece limitele continentului şi
obiectivizarea spirituală şi materială a valorii „securitate” sunt percepute
diferit. „Normalul” acestei situaţii, care sperăm că o dată cu trecerea
timpului şi schimbarea generaţiilor se va uniformiza cu cel al limitelor
geografice, este dat de diferenţa cu care s-a realizat dezvoltarea zonală şi au
evoluat relaţiile dintre statele europene. O viziune comună pe întreg
continentul privind securitatea nu este posibilă decât în condiţiile specifice
unui areal intern omogen, care are la bază politici, strategii şi programe
naţionale şi multinaţionale corelate.
În acelaşi context, găsim „securitatea regională” a fi definită drept
starea de siguranţă a statelor, situate într-o arie geografică relativ restrânsă,
conferită de relaţiile bi şi multilaterale mutuale ce se stabilesc între ele. Din
punct de vedere tehnico-diplomatic, aceste relaţii sunt concretizate printr-un
sistem de angajamente din partea statelor din regiune, de a nu folosi forţa în
rezolvarea problemelor litigioase şi de a-şi garanta reciproc integritatea
teritorială, independenţa şi suveranitatea. Din nou, atenţia este focalizată pe
actorul-stat şi prea puţin pe om, păstrându-se în actualitate cugetarea lui
Napoleon Bonaparte: „În ochii întemeietorilor de imperii, oamenii nu sunt
oameni, ci numai nişte unelte” 6 .
Securitatea, ca valoare a civilizaţiei umane, se manifestă drept un
fenomen relaţional complex. Pentru a-l înţelege, trebuie studiat atât modul
cum acesta se manifestă la nivelul individului şi al colectivului, dar mai ales
interdependenţa care există între colectivităţile umane. Altfel spus,
fenomenul securitate nu poate fi înţeles dacă este studiat exclusiv secvenţial.
„Dacă securitatea fiecăruia este legată de securitatea tuturor, atunci nimic
nu poate fi pe deplin înţeles fără a înţelege totul” 7 . Deşi fiecare are locul său
5 xxx – Mic dicţionar enciclopedic, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p.
1584, Dicţionar diplomatic, Editura Politică, Bucureşti, 1979, p. 786.
6 Andre CASTELOT – Napoleon, Editura Politică, Bucureşti 1970, Vol. 2, p. 73.
7 Barry BUZAN – op. cit., p. 193.
100