PROVOCĂRI LA ADRESA SECURITĂŢII ŞI STRATEGIEI LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XXI

'90. Uniunea Europeană a luat măsuri deosebite pentru creşterea rolului său
ca instituţie de securitate, lansând proiectul Common European Security and
Defence Policy (ESDP) – Politica Europeană Comună de Securitate şi
Apărare – în 1999. Cu toate că structura de securitate de după războiul rece
se află încă în proces de reformare, este puţin probabil să devină la fel de
rigidă cum a fost în perioada sistemul bipolar. Există un număr de subiecte
importante ce pot fi dezbătute, privind evoluţia noilor riscuri şi provocări şi
modul în care acestea influenţează percepţia ameninţării şi agenda de
securitate. Spre exemplificare, pot organizaţiile pan-europene şi
transatlantice care s-au dezvoltat pe parcursul războiului rece să creeze un
cadru adecvat care să facă faţă noilor ameninţări şi cum va afecta importanţa
acordată democraţiei şi drepturilor omului organizaţiile de securitate de pe
continentul Euro-Asiatic?
Structura de securitate europeană s-a adaptat în funcţie de recentele
evenimente. Războaiele din Balcani, criza din Kosovo, au constituit puncte
de referinţă pentru argumentele legate de rolul instituţiilor de securitate.
NATO a fost singura organizaţie în măsură să folosească puterea militară,
dar demn de reţinut este şi faptul că a făcut acest lucru fără mandat ONU sau
OSCE. Mai mult, 11 septembrie şi Războiul Global Împotriva Terorismului,
au ridicat problema rolului jucat de NATO în acest război, prin activarea
Articolului 5 pentru prima dată în istorie, sau a devansării sale de o
„coalition of willing” (coaliţie a voinţelor).
Multe organisme internaţionale de securitate colectivă coexistă şi
funcţiunile lor diferă mult dar se şi întrepătrund. În mediul actual de
securitate strategică, organizaţiile de securitate trebuie să lucreze împreună
pentru îndeplinirea scopurilor propuse. În particular, războiul împotriva
terorismului implică o cooperare şi coordonare apropiată.
La început de secol, Organizaţia Naţiunilor Unite trebuie să facă
faţă unui grup de patru provocări a căror importanţă a crescut, ca urmare a
evenimentelor din ultimii ani. Prima o constituie criza de identitate. Iniţial,
organizaţia a fost percepută ca o coaliţie de naţiuni care au luptat şi câştigat
războiul împotriva Germaniei şi Japoniei, dar care în curând au păşit pe
câmpul de luptă al Războiului Rece. Dezintegrarea marii alianţe din timpul
războiului a necesitat ajustări care nu au fost preconizate în momentul în
care Carta Naţiunilor Unite a fost promulgată.
A doua provocare o constituie criza de încredere care s-a manifestat
la începutul unor operaţii desfăşurate sub mandatul Consiliului de
Securitate. Operaţiunile Naţiunilor Unite în contextul destrămării
Iugoslaviei au fost considerate insuccese moderate. Operaţiunile din Bosnia
sub egida ONU au fost declanşate după insuccesul suferit de către Uniunea
Europeană. În Somalia, o altă operaţiune, al cărei scop a fost restaurarea
unei societăţi pe cale de destrămare, a devenit un fiasco. O serioasă lipsă de
coordonare şi nesubordonarea comandanţilor din teatrul de operaţii unei
comenzi centralizate au dus la neîndeplinirea obiectivelor propuse.
A treia provocare ce trebuie rezolvată de către Naţiunile Unite o
constituie criza financiară. Refuzul Statelor Unite de a-şi plăti datoriile la
timp – argumentând condiţii nestipulate în Cartă – reduce orice posibilitate
de planificare pe termen lung a diferitelor operaţii.
Ultima provocare o reprezintă rapidele schimbări în relaţiile
internaţionale determinate de fenomenul de globalizare. Dacă organizaţia nu
poate rezolva în mod efectiv această a patra provocare, ea poate genera o
criză, mult mai periculoasă decât toate celelalte trei la un loc.
Cu toate că problemele pe care Naţiunile Unite trebuie să le rezolve
emană din acţiunile şi atitudinile guvernelor membre, organizaţia în sine se
cere a fi supusă reformelor, dacă vrea să răspundă eficient provocărilor ce-i
stau în faţă. Reformele instituţionale vor urmări, în primul rând, transformarea
organizaţiei în aşa fel încât să poată îndeplini noile sarcini, în
particular, să poată interacţiona cu societatea civilă, şi, în al doilea rând,
concentrarea atenţiei asupra slăbiciunilor referitoare la structuri, aspectele
financiare şi operaţiile. Autoritatea şi semnificaţia Consiliului de Securitate
trebuie să fie întărită, aceasta putându-se realiza printr-o creştere a
numărului membrilor.
Membrii nepermanenţi ai Consiliului de Securitate au demonstrat
în mod constant un înalt nivel de responsabilitate şi competenţă. Acest lucru
coexistă, în contrast cu dificultatea membrilor permanenţi de a-şi defini
noile roluri în contextul imperativelor multilaterale post-război rece,
dificultate care îngreunează eficacitatea şi influenţa consiliului.
În concluzie, Naţiunile Unite sunt puse în faţa a numeroase
provocări. Organizaţia s-a deplasat din primii ani ai idealismului la perioada
cinică a războiului rece, căutând acum un nou rol în mediul politic,
economic şi social contemporan. Se manifestă o criză de încredere în cadrul
organizaţiei, datorită marginalizării şi insucceselor unor operaţii, crizelor
financiare şi crizelor generate de globalizare, care au adus în scena
internaţională noi actori puternici non-statali.
ONU poate face faţă tuturor provocărilor, dar acest lucru reclamă
creativitate şi noi abordări. Diferenţele în valorile culturale şi religioase
trebuie identificate şi soluţionate, accentul punându-se pe valorile comune
fundamentale. Un concept de bază îl poate constitui principiul securităţii
comune, ca şi recunoaşterea intereselor de securitate comune, sau
înţelegerea unui concept de securitate lărgită în cadrul actual al globalizării.
Conflictul din Kosovo a testat conceptul de intervenţie umanitară ce trebuie
văzut în contextul în care dreptul de veto este folosit constructiv sau când se
579
580