PROVOCĂRI LA ADRESA SECURITĂŢII ŞI STRATEGIEI LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XXI

mijloc eficient prin care Congresul sau Parlamentul poate menţine o legătură
permanentă cu Statul Major General al forţelor armate. Din păcate, multe
ţări nu au experţi civili în legislatură sau în cadrul ministerului apărării,
capabili să ia decizii sau să controleze cheltuielile de apărare. Această ignoranţă
poate duce la resentimente din partea corpului ofiţerilor, ei
considerând „stupid” un control venit din partea unor civili, ce nu au nimic
de a face cu problemele privind operaţionalizarea structurilor militare sau
sistemul de instruire, polarizând şi politizând excesiv relaţiile civil-militare.
d) Limitări constituţionale şi legislative
O democraţie sănătoasă se poate circumscrie puterii militare prin
diferite instrumente constituţionale şi legislative. Nu sunt avantaje sau
dezavantaje inerente de utilizare a unor astfel de mecanisme. Unele modele,
pur şi simplu, reflectă caracteristicile fundamentale ale unei societăţi
democratice. În SUA, forţele armate sunt controlate prin separarea
constituţională a puterii în cadrul guvernului federal, controlul civil fiind
împărţit între preşedinte şi Congres în ce priveşte cheltuielile bugetare şi
promovarea (înaintarea în grad) a ofiţerilor. În sistemul european, fiecare
guvern exercită controlul asupra militarilor într-un mod centralizat. În SUA,
departamentele militare şi structurile Departamentului Apărării (cum ar fi
Statul Major Întrunit) se adresează Congresului sau opiniei publice, atunci
când preşedintele se opune unor solicitări financiare. De la sfârşitul celui deal
Doilea Război Mondial, ministerele apărării din ţările Europei şi, în
special, statele majore generale şi-au văzut poziţia şi influenţa lor în
societate serios afectate, datorită bugetului tot mai mic şi controlului atent
exercitat de guvern.
Comandanţi de seamă din forţele armate ale Marii Britanii,
obişnuiau să fie foarte activi pe scena politică, în ciuda îndelungatei tradiţii
de control al autorităţilor civile, fiind cunoscuţi prin modul în care se
„revoltau” împotriva reducerilor bugetare militare. În Franţa, forţele armate
au fost, de-a lungul timpului, subiectul unor diferite forme de control
constituţional şi legislativ. În 1958, Charles de Gaulle a implementat un
control civil eficient asupra forţelor armate, ca răspuns la o serie de crize în
relaţiile civil-militare, cum ar fi revolta armată din Algeria. Astăzi, forţele
armate şi ministerul apărării din Franţa sunt subordonate aproape complet
ministerului de externe şi preşedintelui.
Se pune întrebarea dacă preşedintele sau primul-ministru, cei care
controlează şi dau misiuni forţelor armate, sunt cei care au ordonat
scufundarea, în 1985, a vasului organizaţiei Greenpeace, Rainbow Warrior,
în apele din Noua Zeelandă, acţiune considerată un fiasco pentru politicienii
francezi aflaţi la putere.
575
e) Cultura profesionalismului
O altă cale constă în profesionalizare prin cultura militară în sine.
Samuel Huntington, în cartea The Soldier and the State, argumenta faptul că
profesionalismul militar va acţiona pentru a-i constrînge pe militari să nu se
opună normelor democratice. Dacă personalul ce deserveşte instituţia
militară are o educaţie adecvată şi este sprijinit pentru a-şi îndeplini
misiunile încredinţate, atunci el va dezvolta o cultură organizaţională bazată
pe autoreţinere în situaţii de criză internă, respect faţă de autorităţile civile şi
lege, ceea ce Huntington numeşte “control obiectiv”, avantajul acestui
autocontrol reflectându-se prin impunerea unei gândiri democratice
întregului personal. În unele democraţii tinere, în special cele cu o
îndelungată istorie de corupţie politică şi cele cu o societate civilă slab
reprezentată, este mai uşor să se insufle disciplina în rândul militarilor, decât
să speri ca politicienii să se comporte cu responsabilitate. 7
Din punct de vedere moral, ofiţerii sunt puşi în faţa a ceea ce ei
percep ca pe o formă de guvernământ decăzută moral, totuşi, ei pot
concluziona, în afara sensului de profesionalism, că integritatea instituţiei ce
o servesc, sau chiar salvarea naţiunii necesită o intervenţie militară pe scena
politică, preşedintele venezuelean Hugo Chaves fiind un exemplu în acest
sens.
f) Normele societale
Constrângerile sociale şi politice pe care cetăţenii-soldaţi le impun
organizaţiei militare reprezintă o altă modalitate prin care controlul
democratic poate avea influenţă asupra profesionalizării forţelor armate. În
măsura în care democraţiile trebuie să recunoască legitimitatea militarilor,
ca un instrument de necesitate al statului, în acelaşi sens, prestigiul
militarilor se bazează pe aprobarea generală de către societate a misiunilor
ce le revin. Forţele armate bazate pe voluntari (profesionişti) şi cele
constituite prin sistemul de recrutare alimentează un ethos diferit, fiecare
având avantaje şi dezavantaje. Într-o democraţie, armatele de profesionişti
trebuie să reflecte componenţa socială, etnică şi geografică a societăţii. Ideal
ar fi ca democraţiile să dezvolte politici care să încurajeze cetăţenii, de toate
categoriile sociale, să ia în calcul varianta executării stagiului militar pentru
o perioadă de timp şi chiar să facă o carieră în această profesie. Prin
contrast, recrutarea este în general dispreţuită de către profesioniştii militari,
7 Samuel P. HUNTINGTON, The Soldier and the State: The Theory and Politics of Civil-
Military Relations (Cambridge, Mass.: Belknap Press Division of Harvard University Press,
2000), see particularly 80-97.
576