PROVOCĂRI LA ADRESA SECURITĂŢII ŞI STRATEGIEI LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XXI

ASPECTE PRIVIND PROFESIONALIZAREA FORŢELOR
ARMATE DIN CENTRUL ŞI ESTUL EUROPEI
Locotenent colonel Marius POTÎRNICHE *
1. Aspecte cu privire la profesionalizarea forţelor armate
Multe ţări europene se confruntă cu dilema securităţii. Forţele
armate pe care le deţin – şi care sunt menţinute cu costuri considerabile – nu
sunt potrivite pentru a face faţă provocărilor cu care Europa se confruntă
astăzi şi cu atât mai puţin în viitorul apropiat. Aceasta este dilema nu numai
a statelor membre NATO, ci şi a ţărilor partenere. 1 Profesionalizarea este o
problemă politică foarte sensibilă, cu implicaţii majore în managementul şi
structura forţelor armate, procesul de luare a unei asemenea decizii
implicând analiza a numeroase aspecte.
1.1. Aspecte istorice
Din perspectiva istorică, introducerea serviciului militar obligatoriu
este un fenomen legat de dezvoltarea industrială şi progresul tehnologic. În
mod gradual, dezvoltarea echipamentelor militare şi a armamentului sunt
reflectate în modul de ducere a războiului. Rezultatele conflictelor militare
nu mai sunt decise de bătălii individualizate care să pună în evidenţă
potenţialul uman, material sau financiar al unei părţi. Monarhia austroungară
a făcut primele eforturi în introducerea unei recrutări selective, iar
guvernul Mariei Tereza a început constituirea unor forţe de rezervă care să
înlocuiască sau să sprijine forţele aflate în luptă. Totuşi, punctul de cotitură
în procesul de recrutare l-a constituit rezultatul războiului austro-prusac din
1866. Procesul de reformă s-a bazat pe Legea Serviciului Militar, adoptată
în 1868, care prevedea ca fiecare bărbat, în vârstă de 20 de ani, să execute
serviciul militar obligatoriu cu o durată de 3 ani şi să fie pregătit pentru un
serviciu ca rezervist cu o durată de 10-12 ani. Pe 5 iulie 1912, s-a introdus
un amendament care prevedea ca durata de serviciu obligatoriu în trupele de
uscat să fie redusă la 2 ani pentru cei activi şi 10 ani de serviciu ca rezervist,
* Universitatea Naţională de Apărare
1 Chris DONNELY, Special adviser to NATO for Central and Eastern European Affairs,
Shaping soldiers for the 21 st century, NATO Review, Summer/Autumn 2000.
569
iar pentru cei din forţele navale durata de serviciu obligatoriu era stabilită la
4 ani şi până la 5 ani de serviciu ca rezervist.
La începutul secolului XX, multe state europene s-au aliniat acestui
sistem. Capacitatea de luptă a forţelor armate şi succesul în luptă nu mai
depindeau, în întregime, numai de numărul militarilor, nivelul de instruire şi
sprijinul material, ci şi de potenţialul ţării respective de a asigura
aprovizionarea şi înlocuirea resurselor materiale şi umane pe timp de război.
De exemplu, la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, toate resursele
Imperiului Austro-Ungar au fost epuizate, comandanţii forţelor armate fiind
unanimi de acord în a aprecia situaţia economică a imperiului fără speranţă
pentru un rezultat acceptabil al războiului.
Această tendinţă a continuat şi pe durata războiului rece, fapt ce
însemna că ambele blocuri militare (NATO şi Tratatul de Varşovia)
prevăzuseră în planurile lor strategice şi operaţionale un consum mare de
resurse pentru desfăşurarea unui conflict convenţional global. Cerinţele
importante se bazau pe resursele umane, iar nevoia unor militari bine
instruiţi era reflectată de durata lungă a serviciului militar obligatoriu, care
în ţările membre ale Tratatului de la Varşovia era în medie de 2 ani.
La începutul anilor ’90, reducerea masivă a potenţialului militar din
Europa a afectat structura forţelor armate. Relaxarea tensiunilor
internaţionale şi apariţia unor noi ameninţări la adresa securităţii statelor nu
mai justificau menţinerea unor forţe militare masive şi nici nevoia complexă
de aprovizionare şi înlocuire a resurselor materiale şi umane pe timp de
război. Misiunile forţelor armate au căpătat o nouă dimensiune, cu precădere
în sfera operaţiunile de menţinere şi impunere a păcii, pe măsură ce
probabilitatea unui conflict regional sau global a scăzut foarte mult. Se
simţea nevoia unor forţe reduse ca număr, cu grad sporit de mobilitate, bine
echipate şi antrenate pentru a face faţă unui larg spectru de misiuni, capabile
să acţioneze într-un mediu multinaţional pe perioade îndelungate.
Ca rezultat al acestor schimbări, durata serviciului militar
obligatoriu în ţările foste membre ale Tratatul de Varşovia s-a redus
considerabil, iar unele state membre NATO au început procesul de trecere la
profesionalizare (Belgia – 1995, Olanda – 1998, Franţa – 2002).
1.2. Aspecte strategice
Schimbările mediului de securitate internaţional au dus la o
regândire a strategiei militare pentru multe state. Dacă NATO a publicat, în
1991, Concepţia Strategică de Securitate, fostele ţări membre ale Tratatului
de Varşovia au fost nevoite, după ani de căutări şi dezbateri publice, să-şi
definească noua strategie de securitate. Unele ţări central şi est-europene şiau
descoperit vocaţia europeană, exprimându-şi imediat dorinţa de a fi
570