PROVOCĂRI LA ADRESA SECURITĂŢII ŞI STRATEGIEI LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XXI

de putere mediteraneană –, având o apropiere vizibilă de stilul de politică
externă promovat de SUA (Asupra acestei sincronizări şi-au pus accentul şi
afinităţile celor doi lideri, Berlusconi şi Bush).
Faţă de elementele prezentate foarte pe scurt, se pot face câteva
remarci foarte interesante, care – dacă ar fi analizate de cine trebuie – ar
putea fi utile în judecarea mai înţeleaptă a situaţiei existente acum în relaţiile
transatlantice.
Mai întâi, se vede că europenii au uitat suspect de uşor sprijinul
primit de la americani, imediat după război, sprijin fără de care este
imposibil de ştiut cum ar fi arătat Europa astăzi. Această amnezie, existentă
şi la nivel politic, dar şi la nivelul opiniei publice, al mediului academic şi al
celui jurnalistic, nu face cinste europenilor. Dacă ne tot place să facem la
fair play în orice domeniu, de ce nu o fac europenii şi în această situaţie?
În al doilea rând, este vizibil şi pentru un nespecialist în politică sau
în relaţiile internaţionale că printre liderii politici europeni există prea multe
vanităţi. În Europa este o prea mare densitate de vedete şi prea puţini sunt
cei dispuşi la compromis, cum i-ar sta bine unui politician. Fiecare lider
politic doreşte să aibă ultimul cuvânt şi de multe ori se pare că asistăm la un
„dialog al surzilor”.
Privind spre celălalt mal al Atlanticului, observăm cu oarecare
invidie spiritul foarte practic al americanilor, din care europenii continuă să
se încăpăţâneze să nu înveţe nimic. Probabil că această atitudine spre
„practic şi eficienţă” stă la baza decalajului de toate tipurile care separă
acum Europa şi America. Cu siguranţă că, dacă europenii nu se dezmeticesc
din această stare, în viitorii 20 – 30 de ani, diferenţele vor fi de nerecuperat,
iar consecinţele asupra celor două lumi vor fi imposibil de estimat acum.
Bănuiesc că această situaţie a apărut pentru că europenii au o tot mai
accentuată tendinţă spre analiză, spre dezbateri, spre seminarii şi conferinţe
fără nici o finalitate. Explicaţia acestor „timpi morţi” cred că poate să rezide
în plăcerea găsită de unii lideri în exerciţii intelectuale, care probabil pentru
unii a devenit ca un drog.
Totodată, SUA au privilegiul unei unităţi statale adevărate, spre
deosebire de Statele Unite ale Europei, care abia încearcă să-şi desluşească
viitorul. Această diferenţă îşi pune accentul asupra eficienţei guvernării
(guvernărilor, în cazul Europei), cu efectele pe care le vedem.
În fine, aş menţiona un aspect poate mai puţin subliniat, anume
faptul că America a fost poate singura superputere care nu s-a sfiit să ia ce
este bun din alte culturi, nu s-a sfiit să înveţe de la actorii statali mai mici.
Depăşirea acestei bariere psihologice a ajutat America să depăşească
Europa, chiar dacă este o ţară mult mai tânără, având doar cu puţin peste
200 de ani – spre deosebire de Europa, cu cultura sa antică.
Soluţia depăşirii diferendelor transatlantice ar fi doar una, anume ca
Europa să găsească formule care să-i permită să devină o forţă militară
puternică, comparabilă cu cea a SUA, care să-i confere şi o putere politică
pe măsură. Iar aceasta se va putea doar într-un singur mod – care poate
părea imposibil acum –, şi anume, pregătirea unor calendare electorale
interne care să se suprapună (adică alegerile să aibă loc în toată Europa în
acelaşi an, o dată la patru ani).
Astfel, toate guvernele europene se pot sincroniza în priorităţi şi
vor putea acţiona ca adevărate State Unite ale Europei. În consecinţă, şi-ar
putea găsi soluţionarea şi problema investiţiilor în domeniul militar
european, care ar putea rezolva problema politicii externe şi de securitate
comună, atât de dorită, dar foarte controversată la nivel de dezbateri, sterile
deocamdată.
Cu siguranţă, o asemenea ipoteză nu va face curând carieră şi va fi
întâmpinată cu zâmbete, dar cu cât amânarea dezbaterii ei va fi mai lungă în
timp, cu atât Europa se va îndepărta de posibilitatea reală de a se apropia
economic, militar şi, deci, politic de SUA. În acest mod, soarta viitoarelor
generaţii europene va fi pusă sub semnul îndoielii, prin prisma egalităţii
şanselor raportată la „partenerii euro-atlantici”.
BIBLIOGRAFIE
1. Cornel CODIŢĂ: Analiză de politică externă, Note de curs, Şcoala
Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative, SNSPA, Departamentul de Relaţii
Internaţionale şi Integrare Euro-Atlantică, Bucureşti, 1999.
2. Cornel CODIŢĂ: Sisteme de guvernare, Note de curs,
Universitatea Româno-Americană, Facultatea de Ştiinţe ale Integrării Europene,
2001.
3. Ioan DATCU: Diplomaţia, Note de curs, SNSPA, Departamentul
de Relaţii Internaţionale şi Integrare Euro-Atlantică, Bucureşti, 1997.
4. Mihail IONESCU: Organizaţia Nord Atlantică, Note de curs,
SNSPA, Bucureşti, Departamentul de Relaţii Internaţionale şi Integrare Euro-
Atlantică, 1999.
5. Ioan Mircea PAŞCU: Mari teme ale politicii mondiale, Note de
curs, Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”, Bucureşti, Facultatea de Ştiinţe şi
Management Politic, 2003.
6. Ioan Mircea PAŞCU: Politica externă şi de securitate a României,
Note de curs, SNSPA, Bucureşti, Facultatea de Ştiinţe Politice, 2004.
567
568