PROVOCĂRI LA ADRESA SECURITĂŢII ŞI STRATEGIEI LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XXI

confruntă cu o rată record a şomajului şi cu o foarte redusă creştere
economică, urmare a şocului reunificării din 1990, care nici pe departe nu
şi-a estompat consecinţele. Prin urmare, dacă cele mai puternice ţări
europene nu îşi pot permite să investească masiv în domeniul militar (poate
cu excepţia Marii Britanii), ceilalţi aliaţi europeni ai SUA în interiorul
Alianţei Nord Atlantice cu atât mai puţin vor avea posibilitatea de a aloca
bugete sporite pentru ministerele apărării.
Iată dar – prezentate pe scurt – trei domenii-cheie ale evoluţiilor
societăţilor din SUA şi Europa/respectiv domeniile politic, social şi
economic/din care rezultă în mod edificator diferenţe nete în favoarea
americanilor, în ceea ce priveşte resursele aflate la dispoziţia guvernelor,
care pot fi alocate domeniului militar. Având această imagine de ansamblu,
putem deduce că, şi în viitorul apropiat, nu sunt şanse de a se modifica
aceste tendinţe privitoare la evoluţiile politice, economice şi sociale din
SUA şi din Europa şi – pe cale de consecinţă – nici cele ce se referă la
evoluţiile şi investiţiile din domeniul militar.
În asemenea circumstanţe, este de aşteptat ca decalajul militar şi
tehnologic dintre Europa şi SUA să se accentueze în următorii ani.
Consecinţele nu vor întârzia să apară în plan politic, în ceea ce priveşte
deciziile majore la nivel internaţional. Şi, astfel, am revenit la problemele de
actualitate, care pun la încercare relaţiile transatlantice la începutul
mileniului III. Principala îngrijorare care apare este că aceste dispute
transatlantice se suprapun cu două alte probleme majore. Prima se referă la
terorism, care ameninţă pretutindeni şi este un inamic comun, în această
nouă eră a războiului, pentru întreaga civilizaţie umană, iar a doua are în
vederea disputele interne cu care se confruntă Uniunea Europeană, legate de
aspectele menţionate deja.
De aceea, este previzibil ca, şi în viitor, SUA să abordeze relaţiile
transatlantice şi deciziile comune cu o oarecare aroganţă şi tendinţă spre
unilateralism, iar această atitudine - se poate spune că – are trei justificări.
Prima explicaţie ar fi aceea că forţa militară şi economică a SUA
conduce la o forţă politică pe măsură. Prin urmare, investiţiile în domeniul
militar au dus la consolidarea unei armate puternice, care îi conferă
partenerului american aplombul necesar pentru a avea abordări politice în
forţă, chiar şi faţă de aliaţi. Cu alte cuvinte, cine îşi poate permite să
investească într-o armată pentru a o face mai puternică, mai dotată, mai
înzestrată şi capabilă de a se implica în teatre de operaţii oriunde în lume,
poate avea pretenţia de a-şi impune punctul de vedere politic în probleme
majore, în sensul promovării propriului interes, inclusiv interes economic.
O a doua explicaţie consider că ţine cont de specularea unor
anumite compromisuri acceptate de europeni, care se pot traduce acum prin
slăbiciuni abil contabilizate de americani. Este vorba de două situaţii
majore, în care şi europeni şi americani au cooperat în trecutul apropiat. Mai
întâi este vorba de bombardarea fostei Iugoslavii,să iar apoi de cooperarea
în primul război din Golf. În ambele situaţii, europenii au acceptat
coopereze cu SUA, deşi – în privinţa bombardării provinciei Kosovo -
întreaga opinie publică din Europa a protestat faţă de această intenţie, şi apoi
acţiune, chiar fără acordul ONU. Marile neînţelegeri transatlantice au apărut
pe marginea intervenţiei americano-britanice în Irak, din martie 2003, de
asemenea fără acordul ONU, dar şi fără acceptul Franţei, Germaniei şi
Rusiei. Aceste dispute cu miez de interese economice diferite au acoperit
chiar şi concordia şi solidaritatea transatlantică de după 11 septembrie 2001,
care au generat atunci o reacţie aproape unanimă în faţa sfidărilor teroriste.
Altfel spus, atunci când interesele economice ale europenilor nu au fost
atinse, aceştia au aprobat bombardarea provinciei Kosovo de o coaliţie
dominată de SUA, iar în Irak, unde şi ruşii, şi francezii, şi germanii aveau şi
au interese economice, atitudinea americană a produs vii proteste, care au
ameninţat chiar solidaritatea transatlantică şi viitorul NATO.
A treia explicaţie derivă din a doua. Inconsecvenţa conduitei
liderilor politici europeni, combinată cu lipsa lor de unitate de acţiune şi cu
o comunicare deficitară a dus la o lipsă de identitate politică a Europei, care
implică consecinţe foarte serioase la nivel de percepţie. Este posibil ca –
luaţi de valul treburilor urgente – liderii europeni nici să nu sesizeze sau să
conştientizeze gravitatea şi repercusiunile asupra continentului, mai ales pe
termen lung, când este foarte posibil ca Europa, „inima” sistemului
internaţional de state, să dispară ca actor important de pe arena
internaţională, fiind în situaţia de a nu mai avea un cuvânt important de spus
în marile probleme ale lumii.
Perpetuarea acestor stări de lucruri, de altfel foarte probabilă –
stimulată de îmbătrânirea continentului –, poate conduce la un blocaj,
generat şi de liderii continentului, de a adopta responsabilităţi strategice pe
măsura ponderii pe care Europa ar trebui să o deţină în viaţa planetei, prin
prisma contribuţiei la dezvoltarea civilizaţiei umane. Deja continentul asiatic
are un ritm sporit de dezvoltare şi nu este exclusă, în viitor, o relansare a
Africii, cu resursele sale imense.
La nivel european, este deja vizibilă o ruptură între nordul
continentului (ataşată politicii americane de dominare a lumii) şi sudul
european, care are o atitudine critică faţă de politica americană. Chiar şi în
interiorul celor două grupuri au apărut „fisuri”. Astfel, în nord, Germania a
început să se opună politicii americane (deşi până la unificarea sa, care n-ar
fi fost posibilă fără sprijinul decisiv al SUA, a fost cel mai fidel aliat
european). În sud, Italia încearcă să-şi deruleze propria politică – cu aspiraţii
565
566