PROVOCĂRI LA ADRESA SECURITĂŢII ŞI STRATEGIEI LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XXI

La o privire mai amănunţită, vedem că fisura în relaţiile
transatlantice a apărut în momentul în care puternica economie americană a
avut posibilitatea de a investi din ce în ce mai mult în armată şi în cercetarea
de înalt nivel (în general), ca şi în tehnologia militară (în special). De altfel,
în ultimii 10 – 15 ani, Secretarul General al NATO (deşi este prin tradiţie un
european) a cerut în mod repetat europenilor să investească mai mult în
sectorul militar şi în cercetare. Chiar Lordul Robertson a lansat o lozincă ce
a făcut carieră, cerând aliaţilor europeni „capabilităţi, capabilităţi,
capabilităţi.”
Nu voi prezenta date statistice, pentru că acestea sunt într-o
continuă schimbare, dar ideea de fond este că SUA au un buget al apărării
cu mult mai mare decât cel al europenilor. Şi diferenţa creşte de la an la an,
pentru că forţa economiei americane creşte mereu, iar în ultimii aproape 4
ani, americanii s-au implicat foarte activ în războiul contra terorismului.
Înainte de a vedea care sunt consecinţele acestor derulări din
domeniul militar şi al investiţiilor, să vedem principalele cauze ale acestor
evoluţii.
În domeniile politic, social şi economic sunt situaţii cu totul diferite
în Europa şi în SUA, ce explică evoluţiile din domeniul militar, care, la
rândul lor, au consecinţe asupra politicului şi – deci - revin la factorul
politic.
În zona politică, se poate remarca faptul că în SUA au loc alegeri
prezidenţiale o dată la 4 ani. Preşedintele este şi şeful executivului şi al
Administraţiei Prezidenţiale. El poate impune executivului – aşadar, şi
secretarului apărării, şi celui al finanţelor – o anumită atitudine faţă de
problema investiţiilor în domeniul militar. Deci, din punct de vedere
guvernamental, în SUA există o stabilitate aproape desăvârşită. Rareori – în
SUA - se aude de remanieri, de demisii sau demiteri. În acest mod,
programul politic cu care Partidul Republican sau Partidul Democrat a
câştigat alegerile prezidenţiale, organizate în luna noiembrie, o dată la patru
ani, poate fi dus la îndeplinire cu certitudine, fără „accidente de traseu”.
În Europa, situaţia este complet diferită. Să ne imaginăm că vorbim
de „Statele Unite ale Europei”, pentru a avea un partener comparabil cu
SUA. În Statele Unite ale Europei – şi înţelegem aliaţii europeni ai SUA în
NATO – au loc alegeri, în fiecare an, în 3 sau 4, sau 5 ţări, potrivit
calendarului intern al fiecărui stat. De asemenea, în Europa există diferite
sisteme de guvernare: monarhii, sisteme prezidenţiale ori semiprezidenţiale
etc. În asemenea situaţii, la nivelul Europei sau al Uniunii Europene, sau al
ţărilor Europei membre ale NATO, nu se poate vorbi de o uniformitate în
programe de guvernare sau în aceleaşi abordări în chestiunea înzestrării
armatelor. Astfel, apare o primă cauză a decalajului militar existent între
SUA şi Europa.
În domeniul social, analize sociologice au arătat existenţa unor
situaţii diametral opuse între cele două margini ale Atlanticului. Pe de o
parte, în SUA populaţia creşte ca număr şi scade ca medie a vârstei. În
aceste condiţii, marea majoritate a populaţiei priveşte cu înţelegere derularea
programului de guvernare, inclusiv în domeniul militar, sau chiar este
dezinteresată de aceste aspecte. Pe de altă parte, în Europa, populaţia
îmbătrâneşte – ca medie de vârstă – şi scade numericeşte. În asemenea
condiţii, o populaţie mai în vârstă este mai atentă la cheltuielile publice ale
guvernelor. Cu alte cuvinte, bătrânii – de regulă – sunt mai interesaţi ca
guvernul să aloce mai importante resurse financiare pentru programele
sociale (pensii, medicamente, ajutoare) decât pentru programe militare sau
de cercetare-dezvoltare în tehnologii militare. În asemenea circumstanţe,
este de înţeles în ce coordonate poate gestiona, în paralel, guvernul unei ţări
europene cele două aspecte sensibile ale actului guvernamental şi cât de
dificil i-ar fi să vină în campanie electorală în faţa alegătorilor şi să promită
programe militare tot mai însemnate. În situaţia (puţin probabilă) că va
câştiga alegerile cu un asemenea program, va fi şi mai dificil să-l pună în
practică, dacă va dori să câştige şi viitoarele alegeri.
În domeniul economic, diferenţele sunt de asemenea considerabile.
Economia americană este cea mai puternică din lume, este „pe val” – cum se
spune în alte domenii. În asemenea condiţii, este mult mai uşor de susţinut o
armată mare, precum şi dotarea şi antrenarea acesteia. Se poate spune că o
economie cu „motor încins”, precum cea a SUA, chiar are nevoie să se
„răcorească” utilizând armata ca partener de afaceri, dacă un alt partener
extern redutabil nu găseşte.
Europa, în schimb, se confruntă cu serioase probleme interne, de
ordin organizatoric, constituţional şi instituţional, în contextul recentei
lărgiri cu 10 noi membri şi al apropierii primirii a încă doi noi membri, din
ianuarie 2007. Pe lângă aceste preocupări urgente, nici creşterea economică
nu este suficient de mare (în condiţiile amintite), astfel încât să-i permită
investiţii masive în înzestrarea armatelor ţărilor europene, membre ale
NATO. La toate congresele şi conferinţele internaţionale pe teme de politici
de securitate se invocă nevoia de noi şi însemnate investiţii în domeniul
militar. Dar toată lumea, chiar şi reprezentanţii Marii Britanii, Franţei sau
Germaniei – ţări cu economii puternice – spun că există severe constrângeri
bugetare, fiecare ţară având propriile priorităţi interne. De exemplu, Marea
Britanie trebuie să-şi soluţioneze problema sistemului sanitar, care va
reprezenta o temă importantă în dezbaterile electorale din perspectiva
alegerilor generale ce vor avea loc în luna mai 2005. Sau: Germania se
563
564