PROVOCĂRI LA ADRESA SECURITĂŢII ŞI STRATEGIEI LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XXI

Privind retrospectiv, pentru a respecta planul prezentării asumat
iniţial, putem spune că, în perioada războiului rece (adică între 1945 –
1989), relaţiile dintre SUA şi Europa Occidentală, cele dintre NATO şi UE
s-au derulat relativ fără probleme deosebite, şi aceasta în mare măsură
datorită caracterului relativ stabil oferit de structura bipolară a sistemului
internaţional, în care exista un grad de predictibilitate destul de ridicat al
principalilor actori ai scenei politice internaţionale, respectiv celor două
superputeri. Această structură bipolară nu a permis evoluţii spectaculoase
nici din partea SUA nici din partea UE, aşa încât relaţiile transatlantice au
fost normale, în parametri cum s-ar spune.
Perioada post război rece. Anul 1989 a marcat o schimbare
profundă pe arena internaţională. Se consideră că acest an a marcat finalul
primului macro-ciclu din viaţa sistemului internaţional, de circa 500 de ani,
divizat în 5 secvenţe de circa 100 de ani. De aceea s-a şi susţinut 4 ideea că –
din punct de vedere politic – secolul al XX-lea a fost unul scurt: a început în
1914 şi s-a încheiat în 1989, fiind marcat de două evenimente majore în
viaţa continentului: începutul primului război mondial şi prăbuşirea
comunismului.
Prin prăbuşirea comunismului, anul 1989 a introdus o oarecare
entropie în sistem, descătuşând energii – atât pozitive, cât şi negative – care
au fost ţinute în frâu timp de 44 de ani. La doi ani de la prăbuşirea
comunismului, a dispărut ca actor al vieţii internaţionale fosta URSS, fapt
care a condus la apariţia unor noi actori mai mici, foste republici
componente ale fostei URSS. Anul 1989 a adus noi evoluţii şi la nivelul
Europei, care s-a văzut pusă în faţa unei situaţii neaşteptate în urmă cu
câţiva ani. Studiile de specialitate chiar au ţinut să sublinieze faptul că nici
un serviciu secret din lume nu a putut anticipa prăbuşirea comunismului,
aspect dovedit de inexistenţa unor planuri de rezervă, planuri-alternativă, la
nivelul continentului şi chiar al structurilor transatlantice.
Acesta a fost, de altfel, momentul când dezbaterile cu privire la
modul cum vor arăta viitoarele instituţii europene au început să clatine
stabilitatea relaţiilor transatlantice din perioada războiului rece, în care
lucrurile fuseseră foarte clare, cu inamici cunoscuţi, care aveau un
comportament predictibil – lucru extrem de important în politica
internaţională. Căderea regimurilor comuniste, dezmembrarea Iugoslaviei,
divizarea Cehoslovaciei, orientarea pro-occidentală a noilor regimuri, toate
acestea au contribuit la analizarea şi regândirea relaţiilor transatlantice.
4 Vasile SECĂREŞ: Teoria Relaţiilor Internaţionale, Note de curs, Şcoala Naţională de Studii
Politice şi Administrative, Bucureşti, 1998.
561
Partea bună a evoluţiilor a fost că - în cadrul Consiliului de
Securitate al ONU – lucrurile au început să se deblocheze, în sensul că cele
două superputeri (din care mai rămăsese una) nu au mai uzat în mod excesiv
de dreptul lor de veto, aşa cum se întâmplase în perioada războiului rece. Au
apărut astfel speranţele unei colaborări la nivelul ONU, pe marile probleme
politice şi militare. Ocaziile n-au întârziat să apară şi, în august 1990 5 ,
comunitatea internaţională a acţionat unitar împotriva Irakului, care
invadase Kuweitul. Buna relaţie transatlantică s-a dovedit utilă în procesul
de decizie privind riposta comunităţii internaţionale. Astfel, a fost o bună
cooperare între cele două grupări importante din interiorul Consiliului de
Securitate: pe de o parte, SUA şi Marea Britanie, iar pe de altă parte: China,
URSS (atunci) şi Franţa.
În relaţiile transatlantice, a urmat apoi o perioadă – între 1991 şi
2001 - în care s-au dinamizat dezbaterile cu privire la evoluţia instituţiilor
europene şi euro-atlantice, în care au apărut primele tensiuni în cadrul
colaborării transatlantice. Pe plan politic, se poate spune că, după 1990,
Europa Occidentală a „recuperat” ţările din Estul continentului. De aceea,
semnificaţia anului 1989 este aceea că marchează începutul unei „ere
paneuropene”, din punct de vedere politic, dar şi economic, social ori
cultural.
De asemenea, evenimentele din 1989 au condus la transformări în
structura de putere din Europa, iar principalele elemente configurate au fost
reunificarea Germaniei şi reducerea influenţei pe continent a SUA şi URSS
(ulterior Federaţia Rusă). Se credea atunci, la începutul deceniului, că se
prefigurează apariţia unei lumi multipolare.
Treptat însă, puterea şi influenţa SUA în lume au crescut în mod
constant şi continuu, având ca suport o economie foarte solidă, cea mai
puternică economie a lumii. Această economie a SUA a permis alocarea de
resurse financiare foarte mari pentru sectorul militar, ceea ce a condus la
obţinerea de tehnologie militară deosebit de performantă, practic cea mai
performantă din lume în acest domeniu. Tehnologia militară de înaltă
performanţă a contribuit la rându-i la formarea unei armate mari, bine
echipată şi antrenată, care - în prezent – poate participa cu succes la 2,5
conflicte militare simultan, oriunde în lume.
Această forţă militară impresionantă i-a conferit Americii mai mult
aplomb, care încet-încet a tentat liderii politici de la Casa Albă să adopte
decizii cu consultări tot mai formale cu aliaţii europeni, în probleme majore,
de interes strategic. Acestea au fost – foarte pe scurt – etapele care au
condus la divergenţele tot mai accentuate dintre Europa şi America.
5 În această lună preşedinţia rotativă lunară a Consiliului de Securitate a fost deţinută de
România.
562