PROVOCĂRI LA ADRESA SECURITĂŢII ŞI STRATEGIEI LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XXI

Europeană trebuie să evite o nouă diviziune a continentului sau orice
demarcaţie rigidă cu lumea islamică de la sud.
Principalul instrument pentru promovarea stabilităţii în
proximitatea Europei este dezvoltarea pe mai departe a politicii sale de
vecinătate, care oferă beneficii concrete şi relaţii preferenţiale statelor
învecinate într-o arie largă, cu referire la accesul la piaţa comună şi
promovarea investiţiilor. Aceste beneficii vor fi legătura cu progresul făcut
în arii definite, notabil în reforma economică, democratizare şi respectarea
drepturilor omului, ca şi o substanţială cooperare politico-militară, pentru a
stabili o prevenire comună a conflictelor şi mecanismelor de management al
crizelor, inclusiv măsuri comune de combatere a terorismului.
Conceptul de Politică europeană de vecinătate ar putea lăsa să se
înţeleagă că Uniunea Europeană ar fi aproape absentă de pe câmpul politicii
de securitate. Greşit, deoarece se ignoră politica pe termen lung ce se
desfăşoară pe arie vastă, având ca finalitate poartă securitatea, ce trebuie
văzută ca o noţiune comprehensivă, instrumentul tradiţional „politicomilitar”
fiind doar unul dintr-un spectru mai larg de instrumente şi opţiuni la
dispoziţia UE.
Politica externă pe termen lung a Uniunii Europene are tocmai un
scop preventiv. Exemple ar fi tranziţia cu succes a Europei Centrale şi de
Est, procesul de stabilizare în Balcani şi parteneriatul Euro-Mediteranean.
Această abordare comprehensivă şi cooperativă iese în evidenţă ca o marcă
a abordării securităţii de către Uniunea Europeană.
Depinde de Uniunea Europeană să dezvolte strategii şi forme noi de
asociere pentru conturarea relaţiilor cu vecinii care nu au ca perspectivă de
viitor integrarea. Aceste parteneriate trebuie să ia în considerare atât
interesele Europei, cât şi pe cele ale vecinilor ei şi să construiască şi să
dezvolte aceste relaţii în avantaj reciproc.
Uniunea Europeană este conştientă de faptul că promisiunea de a
deveni membri este singura motivaţie importantă pentru renunţarea la
suveranitate a statelor componente şi adaptarea sistemelor legislative şi
economice la standardele sale.
În Europa, valorile comune şi experienţa comună au diminuat
suficient beligeranţa şi au dus la o opţiune pronunţată pentru metode paşnice
de rezolvare a conflictelor. Integrarea este puterea paşnică a Europei. O
politică de vecinătate sprijinită de perspectiva aderării are, de asemenea,
potenţialul de a dezamorsa problemele interne de integrare.
Menţinând perspectiva unei posibile viitoare aderări, implică
evitarea unei lipse de credibilitate. O astfel de lipsă o poate deschide cazul
Turciei. Refuzând Turciei o aderare mult aşteptată, va avea consecinţe nu
numai pentru relaţiile UE-Turcia, dar va lipsi şi Europa de puterea paşnică,
o putere care se poate pierde uşor în cazul în care Europa nu-şi respectă
promisiunile.
Toate pârghiile care pot fi folosite în implementarea politicii de
stabilitate a Uniunii Europene vor trebui revăzute în lumina extinderii,
deoarece, pentru mulţi din noii vecini ai acesteia, nu există perspectiva de a
deveni membri sau această perspectivă este una distanţată ori vagă. Totuşi,
perspectiva de a fi membru deplin al Uniunii Europene a fost timp de peste
zece ani un instrument folosit cu eficienţă pentru a stabiliza frontierele
externe. Cu toate acestea, în prezent, Uniunea Europeană suferă, în rol de
putere globală majoră, de ceea ce ar putea fi numit un deficit de putere.
Abilitatea ţărilor europene, individual sau colectiv de a proiecta o forţă
decisivă în alte regiuni de conflict este neglijabilă.
Pentru a-şi „exporta” experienţa democratică şi stabilitatea,
filosofia Uniunii Europene se sprijină, în primul rând, pe instrumente de
putere non-militare, translatând puterea economică crescândă într-un instrument
diplomatic, ceea ce o poziţionează ca o putere civilă şi civilizatoare,
care preferă să utilizeze instrumentele persuasiunii, ale dialogului strategic,
ale proiectelor regionale dar şi ale sancţiunilor financiare.
În acest sens, noua extindere poate fi numită ca politica de
stabilitate a Uniunii cu cel mai mare succes. Dar, cum această pârghie nu
poate fi extinsă la nesfârşit, vor trebui create alte instrumente pentru a ajuta
membrii UE să consolideze, la frontierele lor, un cerc de buni vecini, ceea
ce este esenţial pentru securitatea tuturor. Trebuie recunoscut faptul că mai
este loc pentru intervenţii militare, în special în managementul crizelor şi
politica de impunere a păcii. În Balcani, de exemplu, intervenţia şi
integrarea în Uniune a funcţionat şi continuă să funcţioneze ca un duo
eficient în procesul de stabilitate a Iugoslaviei. Acest model nu se aplică
desigur în mod direct altor zone, dar, printre politicile Uniunii Europene de
stabilizare a periferiei, rolul potenţial al instrumentelor militare ale acesteia
nu trebuie neglijat.
Aceasta nu înseamnă ca ambiţia UE este de a deveni o putere
globală în adevăratul sens al cuvântului, nici că va opera dincolo de hotarele
sale, făcând uz de intervenţii militare. Totuşi, natura provocărilor cu care
ţările UE sunt confruntate din ce în ce mai mult face ca aceasta să adopte o
abordare mult mai sistematică a lumii pentru a putea să fie gata pentru a-şi
împărţi responsabilitatea la securitatea globală.
BIBLIOGRAFIE:
1. General Affairs and External Relations Council, Conclusions
on a Wider Europe - New Neighbourhood, 16 June 2003
555
556