PROVOCĂRI LA ADRESA SECURITĂŢII ŞI STRATEGIEI LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XXI

economică – contribuind la stabilizarea estului şi facilitarea graduală la
integrarea europeană.
Particularitatea vecinilor estici – distinctă de alţi potenţiali membri
- este relaţia lor cu Rusia. Aceasta poate crea o dimensiune europeană a UE
bazată pe un set de relaţii trilaterale în care aceste ţări vor reprezenta, în
grade diferite, o interfaţă între Moscova şi Uniunea Europeană ca un
element explicit al parteneriatului bilateral.
UE poate angaja o politică de vecinătate către est care să includă
cele două componente: întărirea legăturilor cu fiecare dintre ţările estice,
ţinând cont de specificul acestora şi dezvoltarea unei abordări regionale care
să le înglobeze pe toate în contextul relaţiei UE-Rusia. Trebuie remarcat că
ţările estice tind să respingă termenul de „politică de vecinătate”, pe care îl
consideră o formă politicoasă de excludere, ele văzând cu îngrijorare
stabilirea treptată a unei noi cortine de fier.
Prin ideea de politică a noilor vecini, UE se pune în situaţia de a-şi
extinde influenţa în favoarea democraţiei şi drepturilor omului, dar, fără
perspectiva primirii de noi membri, pare destul de incert dacă va funcţiona.
Această reţinere, de a lăsa deschisă perspectiva extinderii UE, este
subsumată grijii că UE însăşi va deveni de neguvernat, având drept
consecinţă estomparea atracţiei pe care aceasta o manifestă. În acest sens,
UE ar putea tinde să mute centrul de interes spre modelul SUA, care nu
oferă o integrare politică vecinilor.
Cealaltă posibilitate este că Europa va continua să gândească noi
arhitecturi guvernare regională şi în parte integrative într-o vecinătate mai
largă decât cea curentă. Aceasta va sublinia că Europa nu devine un regim
binar, în termeni de “extern” şi “intern” UE, ci una în care valorile
europene, politicile şi dinamica integrării poate fi extinsă dincolo de centru,
poate în vecinătatea islamică, începând cu statele arabe mediteraneene,
conducând la o influenţă civilizatorie pozitivă, într-o etapă viitoare, a
Orientului Mijlociu.
Europa se îndreaptă către o lume de legi şi reguli, de cooperări şi
negocieri transnaţionale, o lume care pune accent pe negociere, diplomaţie,
legături comerciale, pe legea internaţională şi mai puţin pe folosirea forţei.
Extinderea Uniunii Europene schimbă profund numărul, identitatea
şi natura noilor vecini sau parteneri care vor forma frontiera sa externă.
Această nouă vecinătate va modifica de asemenea obiectivele şi uneori
dinamica conflictuală a politicii externe a UE.
O primă tensiune poate fi deja discernută între rolul global şi
regional al Uniunii: extinderea măreşte aria de acţiune a politicii externe a
UE, priorităţile geografice, în special la est, într-un timp când dimensiunile
globale ale securităţii – mai ales terorismul şi proliferarea armelor de
distrugere în masă – au devenit ele însele o prioritate. Mai mult, această
tensiune între diferitele obiective ale politicii externe este pasibilă să
afecteze relaţiile euro-americane. Noua agendă post 9 septembrie este
esenţială pentru consolidarea parteneriatului cu SUA – administraţia Bush
făcând din terorism şi proliferarea sa priorităţi vitale – pe când majoritatea
ţărilor europene, şi în particular cei mai noi membri, vor avea, de asemenea,
priorităţi de securitate centrate mai mult pe stabilizarea vecinătăţii lor
imediate.
Marile provocări de securitate pentru Europa vin mai curând de la
posibilul acces la armament de distrugere în masă al unor state
nedemocratice sau actori non-statali, traficul transfrontalier de fiinţe umane,
arme şi droguri. Acestea afectează dezvoltarea sănătoasă socială şi
economică şi pot alimenta reţelele teroriste şi conflictele regionale.
Trebuie avut în evidenţă că viitoarele graniţe ale UE prezintă deja
un număr de riscuri de securitate. Acestea nu prezintă în mod curent o
ameninţare la securitatea UE în termeni militari. Unul dintre aceste riscuri
este creşterea, în mod constant, a presiunii migraţioniste. Există, de
asemenea, probleme legate de protecţia mediului şi protecţia energetică
rezultând atât din folosirea de energiei nucleare în Europa de Est, cât şi din
dependenţa UE de petrolul şi gazele naturale din zona Mării Caspice.
A doua tensiune poate apărea în cadrul dinamicii interne a Uniunii.
Fără îndoială că, pe de o parte, extinderea se va adăuga la responsabilităţile
externe ale Uniunii - se va găsi mult mai aproape de zonele de criză, iar
pasivitatea va deveni o opţiune mai puţin posibilă. Creşterea numărului de
state membre care au un rol activ în modelarea politicii externe va însemna
o diferenţiere mai mare, chiar divergenţă, fiecare ţară având propriile
priorităţi privind zonele învecinate sau instrumentele de politică externă
folosite. Ajungerea la un consens între membrii Uniunii Europene asupra
cum va trata aceasta cu vecinii săi, va fi una din provocările majore pe care
Uniunea va trebui să le rezolve. În mod similar, va deveni mai dificilă
împărţirea resurselor financiare şi stabilirea priorităţilor de folosire a forţelor
armate ale UE în sprijinul politicii sale externe, în acord cu criteriile de
politică de securitate ce vor fi decise de către Uniune.
Extinderea are potenţialul de a spori influenţa internaţională a
Uniunii Europene, însă aceasta nu se va realiza în mod automat. Pentru a
realiza aceasta, UE trebuie să devină cu adevărat capabilă de acţiune în
politica externă şi de securitate, iar statele UE să-şi exprime clar acţiunea
coordonată în organizaţiile internaţionale.
În noua Uniune Europeană nu va fi uşor pentru a se sincroniza
pentru acţiune într-un context global. Cât îi priveşte pe vecinii săi, Uniunea
553
554