PROVOCĂRI LA ADRESA SECURITĂŢII ŞI STRATEGIEI LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XXI

Iniţiativa „Europei extinse” a fost sprijinită de către Parlamentul
European şi Consiliul Ministerial, fiind ulterior denumită „Politica
europeană de vecinătate”. Aceasta are scopul de a integra (până la un anumit
punct, ce urmează să fie determinat) economiile ţărilor vecine la cele ale
Europei extinse şi de a contribui la procesul de stabilitate şi securitate pentru
UE şi vecinii săi.
Mai mult, ţările învecinate au primit o ofertă de cooperare în scopul
construcţiei unei relaţii privilegiate cu UE. „Politica europeană de
vecinătate” urmăreşte crearea unui sistem de cooperare graduală, momentul
de apogeu fiind integrarea economică înăuntrul unei pieţe unice europene.
Această cooperare ar trebui, de asemenea, să fie întărită în arena politică
prin abordarea unor politici de securitate comune.
În acord cu relaţiile privilegiate propuse, părţile promovează
dezvoltarea economică şi socială în ariile de graniţă şi se angajează la o
colaborare mai strânsă în rezolvarea unor probleme comune în zone cum ar
fi: mediul, sănătatea publică, crima organizată sau securizarea graniţelor,
facilitând calea spre o rezolvare a conflictelor de lungă durată în care
Uniunea Europeană speră să joace un rol mai important. UE intenţionează
ca pe viitor să utilizeze „Politica europeană de vecinătate” ca un instrument
complex social, care să promoveze atât construcţia economică, democraţia şi
statul de drept cât şi drepturile civile, politice, economice, sociale şi
culturale ale ţările învecinate.
Extinderea s-a dovedit a fi cea mai de succes politică externă a UE
combinând sprijinul politic şi folosirea expertizei Comisiei. Uniunea
Europeană extinsă are nevoie de vecini stabili şi prosperi, astfel că aceasta
trebuie să-şi definească viitorul rol pe care intenţionează să-l joace în
context pan-european. Trebuie făcută distincţia dintre „Politica europeană de
vecinătate” şi problema unei viitoare extinderi, oferind şansa vecinilor de a
participa într-un cadru mai larg al politicilor şi activităţilor UE, printr-o mai
mare cooperare politică, de securitate, economică şi culturală.
Ţările învecinate, care nu au ca perspectivă imediată accesul în UE,
sunt incluse în cadrul comun al „Planurilor de acţiune” atât pentru a uşura
participarea la diferite activităţi şi programe UE, cât şi pentru a beneficia de
anumite instrumente financiare. Prin elaborarea „Planurilor de acţiune”,
Uniunea Europeană se străduieşte să trateze fiecare ţară învecinată în mod
independent, pentru a continua dezvoltarea relaţiilor bazate pe egalitate,
acord reciproc şi independent de statutul social de dezvoltare.
În acelaşi timp, Uniunea Europeană transmite un semnal clar înspre
noii săi vecini că ei pot să-şi îmbunătăţească perspectivele de a deveni
membri deplini, „Planurile de acţiune” conţinând toate elementele necesare.
Aceste „Planuri de acţiune” şi parţial înţelegerile deja existente de cooperare
pot sta la baza unor parteneriate viitoare.
Specificul zonei răsăritene a vecinilor UE este marcat de trecutul
lor în cadrul URSS, experienţa sovietică fiind mult mai profundă decât cea a
ţărilor din fostul bloc sovietic care nu au fost în componenţa Uniunii
Sovietice. Pentru Ucraina, Moldova şi Belarus, Rusia este un factor care
complică lucrurile, atât în sens negativ, cât şi pozitiv. Dependenţa de
schimburile economice şi furnizarea de energie de către Rusia fac ca aceasta
să exercite în continuare o puternică atracţie faţă de aceste state.
Anii ‘90 au găsit o Rusie confuză în legătură cu relaţiile ei cu
statele nou apărute şi cu acceptarea pierderilor teritoriale. Rusia a fost un
factor care a complicat relaţiile UE cu Ucraina, Moldova şi Bielorusia,
importanţa geopolitică şi dominaţia acesteia asupra respectivelor state
conducând iniţial la o abordare centrată pe marele vecin de la răsărit. Cu
timpul, această percepţie s-a schimbat, fiecare stat afirmându-şi propria
individualitate.
Uniunea Europeană s-a confruntat cu sarcina de a crea o
proximitate reală cu aceste state şi de a formula o politică care să poată
sprijini în mod efectiv stabilitatea şi dezvoltarea statelor din zonă,
concretizată prin încheierea de Acorduri de Parteneriat şi Cooperare.
Acestea aveau ca scop dezvoltarea unui dialog politic mai strâns, încurajarea
comerţului, investiţiilor, relaţiilor economice armonioase şi consolidarea
democraţiei. Cu excepţia Bielorusiei, acordurile au fost ratificate de către
toate ţările, ele exprimând interesul UE, dar şi al vecinilor de la est, în
cooperarea politică pe baze democratice.
Deşi, cel puţin din punct de vedere geografic, statele estice aparţin
de Europa, ele nu au primit semnale concrete de la UE care să încurajeze o
viitoare aderare, deşi Ucraina şi Moldova şi-au exprimat clar intenţiile în
această direcţie. Provocarea pentru Uniune va fi să încerce să separe cele
două mari virtuţi cu care este privită de cele mai multe ţări vecine, aceea că
este vehicul pentru schimbare şi un potenţial scop final, cel al aderării.
Aceasta implică conceperea unei abordări care să convină în sensul de
includere în comunitatea europeană, fără a avea în mod necesar şi calitatea
de membru EU deplin, dar nici excluderea acestei posibilităţi. Astfel, iese în
evidenţă faptul că se pune, în primul rând, accent pe procesul de adaptare la
structurile şi politicile UE, ţările implicate fiind ajutate să-şi găsească calea
către „Europa”, fără a fi necesar să ţintească la integrarea deplină în UE.
Ceea ce poate face UE este ca, la început, să convingă vecinii estici
că prioritare sunt cerinţele de integrare care să continue procesul de
democratizare, consolidare statală, reformă administrativă şi liberalizare
551
552