PROVOCĂRI LA ADRESA SECURITĂŢII ŞI STRATEGIEI LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XXI

întrucât armele nu continuă dialogul politic, ci intră în acţiune atunci când şi
acolo unde acesta se sfârşeşte.
Ei, bine, aceste constatări – extrem de subtile şi de realiste – au de
multe ori un suport economic, se desfăşoară aşadar în spaţiul politicii
economice. Chinezul Sun Tzî, în „Arta războiului“, şi indianul Kotilyia, în
„Arthashastra“, îi sfătuiau pe beligeranţi să aibă în vedere, în primul rând,
întreprinderile adversarului, să-i distrugă suportul economic al războiului, de
unde rezultă că, în Antichitatea stabilizată, se recomanda aplicarea, în
confruntările armate, a unor strategii indirecte, întrucât lovirea resurselor
însemna, de fapt, în concepţia acestor primi mari strategi ai omenirii,
distrugerea economiei adversarului, adică a suportului economic şi material
al războiului.
În acelaşi timp însă, strategia de distrugere a economiei adverse se
constituie într-un domeniu relativ independent, care presupune un sistem de
acţiuni specifice. Dacă războiul armelor de foc se încheie o dată cu ultima
bătălie sau cu lichidarea consecinţelor acesteia, cel economic se continuă
prin mijloace extrem de subtile şi se concretizează, în fiecare zi, printr-un
sistem de bătălii, adesea invizibile, dar prezente ca un fluid în fiecare colţ al
planetei, pentru pieţe, tehnologii şi resurse. Odinioară, geopoliticianul
Harold F. Mackinder afirma că acela care stăpâneşte heartlandul (se referea
la pivotul eurasiatic) stăpâneşte lumea. Astăzi, această afirmaţie a
geopoliticianului britanic s-ar putea traduce, fără a-i denatura semnificaţia,
că stăpâneşte lumea acela care dispune de resurse, tehnologii şi pieţe.
Resursele, îndeosebi cele energetice, se află în acea Eurasie de care vorbeau
Mackinder şi americanul Nicolas Spykman, tehnologiile sunt un produs şi
un mijloc de dominare prin producţie, iar pieţele un teatru de confruntare.
Desigur, s-ar putea spune că, în acest imens spaţiu economic şi
financiar, există nu numai confruntare, ci şi numeroase parteneriate
strategice, ceea ce ar părea să fie cea mai verosimilă dintre soluţiile de
construcţie a unui pilon economic mondial, care, alături de ceilalţi doi piloni
– cel politic şi cel de securitate – să asigure realizarea, în sfârşit, prin
globalizare, a unităţii şi stabilităţii întregii lumi. Acesta este un ideal mai
mult sau mai puţin frumos, ilustrat cândva de Platon în „Republica“ şi de
Tommaso Campanella în „Cetatea soarelui“, pentru o anumită regiune şi
demontat sistematic de mari teoreticieni economişti, precum David Ricardo
şi Adam Smith, dar reluat mereu, întrucât omul nu se poate lipsi de această
frumoasă iluzie a unităţii întregii lumi.
493
494
Caracteristici
Provocările şi vulnerabilităţile economice şi financiare sunt
numeroase şi complexe. Întregul sens al existenţei societăţii omeneşti constă
într-o competiţie pentru putere, mai exact, pentru mijloacele şi mecanismele
puterii, care sunt, în primul rând, economice şi financiare. Resursele
energetice şi de materii prime nu reprezintă însă totdeauna un factor de
putere. În general, ţările care dispun de resurse nu sunt printre cele mai
puternice. Toate ţările din Orientul Mijlociu sunt sărace, deşi aici se află cel
mai mare rezervor de hidrocarburi în exploatare. Rusia a devenit o mare
putere, nu datorită resurselor naturale (deşi nici acestea nu pot fi neglijate),
ci datorită poziţiei sale geostrategice, ofensivei frontierelor politice, unor
anumite conjuncturi favorabile şi, evident, unui anumit tip de politică
economică, dar mai ales exacerbării dimensiunii militare, a superdezvoltării
tehnologiilor militare. Într-un fel, ea a reprezentat, în epoca socialismului,
ceea ce a reprezentat Imperiul mongol în Evul Mediu: o imensă putere
militară, dar fără un suport economic şi financiar solid, stabil şi competitiv.
Mai mult, pentru combaterea comunismului, americanii au aplicat, în
confruntarea cu puterea sovietică, una dintre puţinele strategii indirecte din
istoria lor, cea a îndiguirii. Strategia îndiguirii a fost, în primul rând, o
strategie economică.
Lucrurile nu s-au schimbat prea mult. În epoca de început a
procesului de globalizare, tot strategiile economice şi, adiacente lor, cele
politice şi informaţionale deţin supremaţia în spaţiul confruntării.
Provocările începutului de secol sunt, în esenţă, provocări economice. Ele se
conturează şi se derulează însă în situaţii complexe, atipice, cu totul
nefavorabile noilor politici mondialiste şi, corespunzător, noului curs
strategic. Lumea este, astăzi, mai mult ca oricând, disproporţionată şi
asimetrică. Disproporţia constă în decalajele imense, asimetria în
disproporţionalitatea strategiilor de confruntare şi de impact, precum şi în
modul în care fiecare foloseşte vulnerabilităţile celuilalt.
Provocările economice şi financiare ale începutului de secol rezultă în
primul rând din caracteristicile spaţiului economic şi financiar, din dialectica
extrem de fluidă, dar şi extrem de solidă a confruntării şi stabilităţii. Pentru
că, orice s-ar spune, acest război economic continuu şi imens nu dărâmă, ci
construieşte.
Printre caracteristicile provocărilor economice şi financiare pot fi
următoarele: