PROVOCĂRI LA ADRESA SECURITĂŢII ŞI STRATEGIEI LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XXI

va fi reluat cinci ani mai târziu, prin Operaţiunea „Pace în Galileea”, în iunie
1982 4 .
Diferenţele dintre aceste două feluri de surpriză sunt evidente: pe
de o parte, s-au produs schimbări în atitudinea politică cu privire la război a
liderilor politici, evitându-se, pe cât posibil, războiul în mărime naturală şi la
scară globală, pe de altă parte, războaiele care au avut loc după cel de-al
Doilea Război Mondial au întrebuinţat informaţii la nivelurile tactic şi
operativ.
2. Surpriza militară strategică
O analiză a acestor cazuri şi a altor câteva arată că a existat un
efect-surpriză şi un răspuns total neadecvat, deoarece estimările şi analizele
politico-militare ale celor atacaţi au fost eronate.
Au existat întotdeauna informaţii despre un atac iminent, dar nu au
fost nici complete sau, incontestabil, nu li s-a acordat importanţa cuvenită.
Cazul Rusiei sovietice este un bun exemplu. Sub comanda lui Stalin,
Uniunea Sovietică a fost în permanenţă în stadiu de alertă – un atac din
exterior a fost prezis chiar de la Revoluţie. Stalin a fost, de asemenea, cel
mai neîncrezător lider politic al timpurilor moderne. El a văzut comploturi şi
conspiraţii pretutindeni şi a cerut ca toţi vechii bolşevici să fie împuşcaţi, la
fel ca şi mulţi oameni care nu erau potenţiali complotişti. Pentru că Stalin a
văzut pericole de fiecare parte, trebuie să fi fost dificil pentru el să
stabilească priorităţi şi să ia precauţii speciale. Este, de asemenea, posibil ca,
fiind obişnuit cu pericole imaginare, să nu fi crezut în cele reale. Sau poate
că a preferat să descopere conspiraţiile el însuşi şi a respins faptul de a fi
informat de către aceia care aveau ca preocupări domeniul informaţiilor.
Se cunoaşte că anul 1941 este anul mai multor surprize de proporţii.
Una dintre aceasta a fost declanşarea agresiunii Germaniei hitleriste
împotriva aliatului său din 1939 – Rusia sovietică. Atât Stalin, cât şi
comandamentul său cunoşteau, încă din vara anului 1940, că nemţii îşi
încheiaseră pregătirile pentru declanşarea războiului, aveau ştiinţă despre
întreg dispozitivul de luptă german, de la Marea Baltică la Marea Neagră. În
ce a constat surprinderea?
În această situaţie avem de-a face cu un caz teribil de
automistificare a realităţii, de voluntarism şi autoamăgire din partea
conducerii militare a unui stat. Stalin nu a dorit acest război atunci şi, deşi
nu avea posibilitatea să-l împiedice, a vrut să creadă că atacul nu se va
produce, luându-şi propriile dorinţe drept realităţi.
4 Stan PETRESCU, Informaţiile – a patra armă, Bucureşti, Editura Militară, 1999, p. 183.
477
Dorinţa obsesivă a lui Stalin, a conducerii politice sovietice, de a nu
provoca în nici un fel Germania, cu credinţa că aşa va evita războiul, a
constituit principala cauză a surprinderii armatei sovietice 5 . În anul următor
– decembrie 1941–, are loc contraofensiva sovietică de la Moscova, care a
constituit o veritabilă şi uriaşă surpriză pentru Hitler. Cauza este
asemănătoare: autoamăgirea, ignorarea informaţiilor şi lipsa de realism.
Aceeaşi lună consemna atacul japonez asupra bazei navale
americane de la Pearl Harbor. Deşi se deţineau informaţii suficiente, nu li s-
a dat prea multă importanţă, pornindu-se de la ideea că o ţară mică şi
înapoiată industrial, ca Japonia, nu ar îndrăzni să atace măreaţa Americă.
Pentru gruparea de forţe de la baza menţionată, surpriza a fost totală şi,
pentru multă vreme, flota americană din Pacific, sub aspect operaţional, a
fost, practic, lichidată. Dacă Stalin a greşit, ca urmare a unui exces de
prudenţă, vroind să evite orice provocare faţă de nemţi, dimpotrivă, eroarea
lui Roosevelt a fost aceea că nu a înţeles că fermitatea americană ar putea,
mai degrabă, să provoace decât să descurajeze 6 . Oficialii americani au fost
încredinţaţi că japonezii „nu vor decide să atace înaintea încheierii
negocierilor” 7 .
Preşedintele Statelor Unite ale Americii şi conducerea militară nu
au fost înclinate să atribuie multă importanţă informaţiilor referitoare la un
atac iminent. În această privinţă, Pearl Harbor seamănă cu Războiul de Yom
Kippur, caz clar de ignoranţă în faţa unor informaţii evidente. Orbiţi de prea
multă încredere, liderii politico-militari din Israel au ajuns la consensul din
care rezulta că nici un stat arab n-ar fi în măsură să atace Israelul, cel puţin
pe termen scurt.
O scurtă analiză a atacurilor-surpriză arată că acestea pot fi
stăpânite, cu dificultate, în tot spaţiul de exprimare acţională. Poate fi posibil
să se reducă pericolul atacului prin îmbunătăţirea mijloacelor de observaţie,
prin acordarea unor resurse mai mari acestei sarcini şi prin asigurarea că
toate informaţiile importante sunt analizate cu atenţie şi transmise factorilor
de decizie politici. Dar, în timp ce sunt întotdeauna de dorit informaţii de la
o varietate de surse, cantitatea mai mare nu produce, în mod necesar, şi o
siguranţă mai mare. Puterea mai mare a celeilalte părţi poate fi mai mare
decât s-a presupus sau un atac militar poate fi lansat fără semne clare de
avertisment. Majoritatea atacurilor-surpriză, în timpul recent, s-au terminat,
după succesele iniţiale, prin înfrângere sau indecis. Aceasta a fost adevărat
5 Constantin DEGERATU, Teza de doctorat Prevenirea surprinderii pe timpul stării de
tensiune şi în perioada iniţială a războiului, Bucureşti, AÎSM, 1996, p. 17.
6 General-maior Gheorghe MARIN, Manevra strategică, Bucureşti, Editura Militară, 1992, p.
95.
7 Ibidem.
478