PROVOCĂRI LA ADRESA SECURITĂŢII ŞI STRATEGIEI LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XXI

stările spectrului militar - la pace, în situaţii de criză şi la război. A doua,
mai puţin categorică decât prima, are în vedere introducerea, în final, ca
scop al acţiunilor şi măsurilor specifice, a „apărării şi promovării intereselor
naţiunii române în raporturile cu alte naţiuni”.
Cu privire la conţinutul sintagmei Apărarea Colectivă (AC),
aceasta este definită ca fiind „totalitatea măsurilor luate şi a acţiunilor
întreprinse de structurile militare interaliate pentru întârzierea, oprirea sau
respingerea agresorului” 2 .
În acest caz, ne-am permite să promovăm o variantă proprie a
definiţiei, care, credem noi, exprimă mai concis cele scrise în dicţionar şi, în
plus, exprimă o realitate faptică, şi anume, participarea structurilor integrate
ale alianţei la misiuni vizând pacea şi stabilitatea regională sau globală:
„Totalitatea măsurilor şi acţiunilor politico-militare întreprinse de structurile
interaliate, ce vizează menţinerea integrităţii spaţiului terestru, aerian şi
maritim integrat, precum şi promovarea intereselor legitime de pace şi
stabilitate ale Alianţei”.
Noul Concept Strategic al Alianţei, aprobat de şefii de stat şi de
guvern participanţi la întâlnirea Consiliului Atlanticului de Nord de la
Washington D.C. din aprilie 1999, nu privează statele membre de dreptul şi
datoria lor de a-şi asuma responsabilităţile suverane în domeniul apărării, ci
le dă posibilitatea, ca prin efortul colectiv, să-şi realizeze obiectivele
esenţiale de securitate naţională. În ceea ce priveşte apărarea colectivă,
prevăzută în Articolul 5 al Tratatului de la Washington, forţele militare
multinaţionale ale Alianţei trebuie să facă faţă descurajării oricărei agresiuni
potenţiale împotriva ei, stopării înaintării agresorului, cât de departe posibil,
în cazul unui atac şi asigurării independenţei politice şi a integrităţii
teritoriale a statelor membre.
Fiecare ţară membră a Alianţei, în funcţie de riscurile pe care şi le
asumă, trebuie să acţioneze pentru:
- întărirea forţelor proprii, astfel încât să fie în măsură să
ducă un război de apărare naţională;
- a participa cu o cantitate de forţe la efortul colectiv de
apărare în cadrul Alianţei Nord-Atlantice;
- a participa la dezvoltarea şi menţinerea unui mediu de
securitate favorabil protejării intereselor sale.
Cu aceasta, considerăm că ne apropiem şi de definirea raporturilor
existente între cele două concepte.
Un prim aspect de subliniat în corelaţia Apărare Naţională -
Apărare Colectivă este interferenţa existentă între ele, ce vine, în primul
rând, din integrarea teritoriului naţional al României în zona de acoperire a
prevederilor articolului 5 al Tratatului şi, în al doilea rând, din comunitatea
de interese existentă între România şi Alianţă, ca structură politico-militară
integrată. Aceasta presupune existenţa unor elemente ale Apărării Naţionale
care se întrepătrund cu cele ale Apărării Colective şi invers, fenomen ce
determină o altă trăsătură a raportului în discuţie, şi anume, unitatea, aceasta
fiind, în acelaşi timp, şi o cerinţă pentru optimizarea ambelor domenii.
Unitatea, la rândul ei, este afectată decisiv de complementaritate.
Complementaritatea şi interdependenţa celor două sintagme sunt
date de raporturile reciproce dintre elementele componente ale
capabilităţilor militare ale membrilor Alianţei. Aceasta face ca o Românie
puternică, în primul rând, militar, dar şi economic şi politic să contribuie la
tăria organismului integrat, după cum şi puterea mai mare a acestuia aduce
un plus de securitate pentru ţara noastră şi invers. De asemenea, o strategie
politico-militară înţeleaptă, justă, aplicată de către statul român, poate avea
efecte benefice pentru securitatea celorlalţi membri, după cum aplicarea
unor măsuri adecvate de către ţările membre poate avea un efect favorabil
asupra securităţii României, reciproca fiind adevărată şi în acest caz. În fine,
existenţa manifestă a unor capabilităţi operativ-tactice şi procedurale de
înaltă calitate şi eficienţă la nivelul structurilor decizionale şi acţionale ale
Armatei României este de natură să determine creşterea capacităţii
operaţionale a Alianţei, în ansamblu, după cum şi capabilităţile similare
actuale ale membrilor marcanţi ai NATO influenţează, chiar şi indirect,
creşterea potenţialului acţional al forţelor noastre armate. Şi exemplele, pe
această linie, pot continua.
Cele spuse până aici, cu privire la raportul în care se află cele două
elemente ale binomului Apărare Naţională - Apărare Colectivă, conduc, în
mod necesar, la constatarea ascendenţei unuia dintre aceste elemente asupra
celuilalt, a rolului determinant pe care îl are, în această relaţie vie, de
continuă corelare şi influenţare reciprocă. Conform teoriei sistemelor,
indiferent de poziţia noastră în problema raportului naţional/internaţional în
relaţiile externe, având în vedere şi mărimea contribuţiei, de orice natură
(financiară, militară, economică, demografică etc.), la efortul colectiv,
trebuie să admitem ascendenţa Apărării Colective asupra celei Naţionale,
sub aspectul gradului de influenţă şi determinare reciprocă a parametrilor de
stare. Aceasta nu presupune, însă, că, într-o situaţie limită, de criză, în care
se manifestă un evident conflict de interese într-o problemă nereglementată
expres prin prevederile tratatului de aderare, satisfacerea interesului naţional
al României nu va prevala asupra celui colectiv sau al unui alt stat membru,
desigur, totul urmând a fi analizat şi decis, în funcţie de contextul politicomilitar.
Strâns legat de acest lucru, se impune să remarcăm şi faptul că
putem vorbi şi de existenţa unui raport de incluziune şi integrare, Apărarea
Naţională înscriindu-se, în unele aspecte, în cadrul Apărării Colective.
447
448